luni, 17 octombrie 2011

Varujan Vosganian, "Cartea şoaptelor" (2009)

În octombrie 2011, prin amabilitatea domnului Alexandru Mironov, am avut ocazia să parcurg, într-o ediţie cartonată foarte elegantă, un roman de Varujan Vosganian intitulat Cartea şoaptelor (Editura Polirom, Iaşi, 2009). L-am citit în cinci zile. Şi iată ce am aflat:

Cartea şoaptelor e departe de structura confortabilă a romanului tradiţional, cu protagonist, antagonist, conflict clar definit şi aşa mai departe. Mai curînd, se apropie de maniera postmodernistă de creaţie literară. Astfel, personajele sînt numeroase, însă nici unul dintre ele nu este protagonist în adevăratul înţeles al cuvîntului. Conflictele sînt multiple, însă nici unul nu este foarte clar definit (poate cu excepţia rivalităţii dintre doi cizmari care aveau atelierele pe aceeaşi stradă în Focşani). Iar graniţa comodă dintre realitate şi ficţiune, ori cea dintre realism şi fantastic, parcă nici nu ar exista. Dimpotrivă, naratorul îi asigură pe cititori că personajele au existat cu adevărat - multe dintre ele aflîndu-se în cercul de rude şi prieteni ai bunicului autorului - iar evenimentele fantastice se înfiripă printre cele realiste pe aproape fiecare pagină.

Romanul oferă o perspectivă amplă asupra poporului armean înaintea genocidului din 1915-1916, pe parcursul acestuia şi după aceea. Bună parte dintre evenimentele relatate tratează despre cel de-Al Doilea Război Mondial, despre ocupaţia sovietică din România şi despre efectele regimului comunist asupra societăţii româneşti, dar şi asupra comunităţii armene din România. Pentru a le oferi cititorilor săi o perspectivă asupra acestor evenimente istorice, autorul aduce în scenă numeroase personaje, cele mai multe dintre ele expatriaţi armeni sau descendenţi ai acestora.

Ca într-un caleidoscop, se perindă prin roman consulul Republicii Armene la Bucureşti, Harutiun Khântirian, fotograful Arşag Sâvagian, comandantul Onik Tokatlian, antreprenorul Harutiun Fringhian (cu fantasticul său testament), supravieţuitorul Sahag Şeitanian, partizanul Misak Torlakian şi, adesea, bunicul Garabet Vosganian. Poveştile lor se împletesc, se intersectează şi, în manieră postmodernistă, mica istorie a acestor personaje ajunge uneori în marginea istoriei mari, ca atunci cînd Arşag Sâvagian fotografiază cadavrul lui Nicolae Iorga, după asasinat, sau cînd planurile sinistre ale lui Stalin sînt dejucate de salutările transmise din Armenia Sovietică în România unui anume domn Staipelochian.

Aproape ca într-o instalaţie de artă experimentală, precum cutiile lui Joseph Cornell, autorul introduce în roman o întreagă serie de obiecte - un radio, hărţi, ştampile, nuci, o rîşniţă de cafea, sîmburi de rodie, un clopot, căluţi din lemn - şi fiecare dintre aceste obiecte capătă valoare simbolică şi un rost în alcătuirea poveştii. Cu alte cuvinte, fiecare dintre obiectele acestea respectă Legea lui Cehov: "Dacă pe scenă apare o puşcă, cu puşca aceea trebuie să se tragă." Şi parte din interesul pe care romanul i-l stîrneşte cititorului provine tocmai din curiozitatea de a afla ce rost are în poveste un obiect sau altul, respectiv în ce mod îşi vor influenţa personajele existenţa unele altora.

Spre sfîrşit, în penultimul capitol, autorul a mai folosit un procedeu care îmi este foarte drag: ieşirea la rampă a actorilor (sau, în acest caz, a personajelor). După ce au trecut prin paginile romanului, fiecare cu povestea sa, personajele revin laolaltă într-o ceremonie fantastică, iar obiectele despre care vă relatam ceva mai sus nu sînt nici ele lăsate deoparte.

Romanul este însoţit de un album, Cartea şoaptelor - Album (Editura Ararat, Bucureşti, 2009), în care fotografii din arhiva personală a autorului sau imagini de relevanţă istorică sînt însoţite de fragmente din roman. Ca şi Cartea şoaptelor, albumul alătură scene paşnice din viaţa de familie şi atrocităţi absolut şocante. Căci, dincolo de ritualul rîşnirii, fierberii şi sorbirii cafelei, dincolo de negoţ şi de cariere, personajele armene din roman sînt marcate, direct sau indirect, de traume majore precum genocidul, războaiele mondiale, exproprierile, întemniţările şi deportările. Pe fundalul urgisitului secol al douăzecilea, momentele de tihnă din casa bunicului Vosganian par cu atît mai fragile şi mai preţioase.

Vă recomand şi dumneavoastră cu multă căldură acest roman.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!) 

Niciun comentariu: