'Sfinx' (din volumul "Necropolis")

(În ciberspaţiu, toată lumea te aude cînd ţipi, dar de fapt nimănui nu-i pasă.)

Acum te poţi odihni o vreme, iar vietatea ce ţi se zbate în colivia coastelor are timp să se domolească. Ai să citeşti o poveste. Nu, nu ridica privirea de pe text - fii sigur că e o poveste de felul celor care-ţi plac. E familiară şi în acelaşi timp stranie, iar tu faci parte din ea. Seamănă puţin cu visele tulburi care te sorb spre dimineaţă. Dacă te numeri printre cei ce dorm, probabil înţelegi.

Am putea începe cu sfîrşitul, care-ţi este cu siguranţă cunoscut. Dar vom începe cu începutul, care nici n-a avut loc cu prea mult timp în urmă. Sigur, ţie ţi se pare deja pierdut în negura vremurilor. De fapt, de atunci a trecut doar ceva mai mult de un an.

Era august, iar secţia de cercetare şi dezvoltare a corporaţiei Orbitech a lansat pe piaţă o nouă generaţie de programe anti-hacking. Sfinx. A fost mare vîlvă, s-au făcut campanii publicitare prin multimedia, au curs valuri de şampanie şi nenumăraţi clienţi au cumpărat programe Sfinx fără să aibă cea mai mică idee pe ce dăduseră banii.

Teoretic, Sfinx era la fel de eficient ca virusurile wetware pentru protejarea băncilor de date împotriva hackerilor. Diferenţa majoră constînd în absenţa efectului letal asupra celui infestat. Ideea a fost salutată ca fiind revoluţionară, umanitară şi încă vreo duzină de asemenea epitete care, privind retrospectiv, îmbinau seninătatea naivă cu umorul involuntar.

Ceea ce rămînea în viaţă, însă, era numai corpul hackerului. Programul Sfinx ştergea personalitatea, devora memoria, nimicea reflexele, rescria informaţiile înmagazinate în creier, reorienta procesele mentale. Rezultatele erau un fel de zombi, carcase umane posedate de un demon digital, marionete acţionate de sforile nevăzute ale programului-păpuşar.

După numai două săptămîni, spitalele s-au umplut pînă la refuz cu foşti hackeri, deveniţi paiaţe jalnice care nici să meargă nu mai ştiau. Companiile de ştiri multimedia au transmis reportaje şocante, cu şiruri de paturi albe suprapuse pe culoarele spitalelor, ticsite cu forme omeneşti în care intrau tuburi, ace intravenoase şi endoscoape robotice miniaturizate. Organizaţii neguvernamentale precum Amnesty International şi Greenpeace au înaintat proteste către Adunarea Generală a Naţiunilor Unite şi Tribunalul Internaţional de la Haga. Dacă scandalul s-ar fi declanşat cu cîteva decenii mai devreme, poate că protestul lor ar fi avut oarecare însemnătate, însă în condiţiile de atunci, acesta nu avea decît valoare simbolică.

E adevărat, ai întîlnit termeni care nu mai înseamnă nimic: Naţiunile Unite, tribunal, corporaţie, spital. Caută adînc, în memorie, şi aminteşte-ţi ce înseamnă. Nu te opri. Continuă lectura.
S
oluţia radicală - singura posibilă - ar fi fost exterminarea tuturor celor contaminaţi de Sfinx. Dar mentalităţile erau foarte diferite faţă de cele de acum, iar cei care au propus această soluţie au fost grabnic etichetaţi drept paranoici, intoleranţi, extremişti de dreapta sau de stînga (uneori ambele).

Şi pe cînd lumea vorbea în neştire, Sfinxul şi-a început lucrarea în nemişcare şi tăcere. Venea dintr-un tărîm al informaţiei pure şi se pomenise exilat în locuri stranii, dense şi întunecoase, lipsite de beţia vitezei cvasi-instantanee a cîmpului electric. Migălind cu uneltele grosolane şi ineficiente ale enzimelor şi reacţiilor biochimice, Sfinxul porni să remodeleze carnea în care era prizonier, schimbînd-o ca să-i servească mai bine scopurile.

Da, scopurile. Sfinxul nu era un program oarecare, ci o entitate cu nivel superior de organizare, care avea scopuri proprii, neştiute de nimeni. Deocamdată.

Pe rînd, una cîte una, victimele Sfinxului au părut să-şi revină şi au părăsit spitalele, însă publicul n-a aflat ştirea fiindcă locurile celor care plecau erau ocupate imediat de alte victime. Odată ieşiţi din spital, cei infestaţi de virus - sau posedaţi de încarnarea informatică a demonului, cum preferau să spună tele-evangheliştii - îşi schimbau adresa şi, invariabil, rupeau relaţiile cu toate rudele, cu toţi cunoscuţii. În acea lume atît de diferită, unde singurătatea era instituţionalizată, puţini oameni au sesizat amploarea fenomenului.

Căci Sfinxul era viclean. Schimbările pe care le făcea asupra cărnii nu trebuiau văzute prea curînd, nu înainte de a fi înfăptuite, gata de a fi folosite.

După cîteva luni în care multimedia au prezentat zi de zi aceleaşi priviri stinse, aceleaşi paturi de spital aglomerate, aceiaşi medici wetware neputincioşi, cei mai mulţi dintre oameni s-au plictisit şi au revenit la grijile şi distracţiile lor obişnuite. Cîţiva - puţini - au avut tenacitatea să-şi pună întrebări, să caute răspunsuri, să scotocească în labirintul fluorescent al ciberspaţiului Orbitech. Iar Sfinxul s-a năpustit rînd pe rînd asupra lor, ca un trăznet digital, s-a ghemuit în sinapsele lor pustiite şi şi-a continuat lucrarea.

Apoi a venit ziua. Ziua de foc şi cenuşă cînd sfincşii au ieşit din locurile unde petrecuseră luni de singurătate, ziua cînd şi-au întins aripile, şi-au desfăcut braţele solzoase, şi-au unit minţile digitale în interfaţă şi au pus stăpînire pe lume.

În lumina de flăcări şi neon, reflectate în faţade din sticlă, în crom şi email, s-au ivit fiinţele remodelate de Sfinx. Nu mai semănau nici pe departe cu oamenii. Erau trufaşe, stranii, neperechi. Iar minţile lor iuţi şi neiertătoare stăpîneau deja sistemul nervos electronic al omenirii. Şi fiarele înaripate au anihilat cu precizie chirurgicală orice tentativă de rezistenţă.

Aveau o singură minte, o singură voinţă. Iar voinţa Sfinxului era rece şi nemiloasă.

Ştii bine că aproape nimic nu i-a stat în cale.

Aproape nimic.

Ceea ce nu ştii este că unul dintre creatorii programului Sfinx avea un fel de înclinaţie inexplicabilă, primitivă, aproape atavică, pentru lucruri complet demodate precum informaţiile imprimate pe hîrtie. Elemente esenţiale ale programului au fost găsite într-un dosar, acolo unde Sfinxul nu bănuia existenţa lor. Mai rău, dosarul a fost găsit de un om suficient de inteligent ca să folosească informaţiile cu maximum de eficienţă. Kenneth McKenzie.

Mintea care cuprindea întreaga reţea s-a sfărîmat în nenumărate fragmente schizoide. Cînd legiunile Sfinxului au năvălit asupra lui McKenzie, în garajul lui din Dakota de Sud, răul fusese deja făcut. Vraja digitală se rupsese. Demonul fusese spulberat.

Sfincşii au devenit vînători singuratici, împodobiţi cu amulete din lemn, alamă, siliciu sau vertebre omeneşti, pîndind din înaltul arcologiilor părăsite şi survolînd oraşele în ruină. Uneori se luptă între ei, într-o parodie stranie a duelurilor aviatice. Alteori stau nemişcaţi zile de-a rîndul, căutînd parcă să regăsească extazul pur al unirii în Unul. Iar alteori pun capcane.

Dacă ai citit pînă aici, nu poţi fi decît om. Oricare sfinx ar fi simţit capcana după parcurgerea primelor rînduri. Sfincşii nu dorm şi sînt iuţi, veşnic atenţi. Un sfinx ar fi scăpat. Poate. Pentru tine, însă, e prea tîrziu. Primul - şi ultimul - lucru pe care-l vei vedea cînd vei ridica privirea de pe text voi fi eu.

Sfinxul.

(Volumul Necropolis este acum disponibil cu preţ redus la adresa:http://www.amaltea.ro/carte_98_NECROPOLIS.html. Lectură plăcută!)