duminică, 19 noiembrie 2017

Gordon Rennie & Andrea Olimpieri, "Dishonored" (2016)

În a doua jumătate a lunii august 2017, prin amabilitatea importatorilor de bandă desenată de la Red Goblin, am achiziționat un exemplar dintr-un roman grafic de Gordon Rennie și Andrea Olimpieri intitulat Dishonored - The Wyrmwood Deceit (Titan Comics, Londra, 2016). L-am parcurs în aceeași zi.

Și iată ce am aflat:

Romanul grafic The Wyrmwood Deceit face legătura între jocul video Dishonored și continuarea acestuia, Dishonored 2. Acțiunea este plasată pe un tărâm fantastic, în orașul Dunwall de pe insula Gristol, capitala Imperiului Insulelor.

Protagonistul este Corvo Attano, protectorul tinerei împărătese Emily Kaldwin. Acesta îl caută pe fiul surorii sale, iar cercetările îl duc în zone periculoase ale lumii interlope, dar și în calea unor tineri ofițeri ambițioși din serviciul de pază al orașului, precum domnișoara locotenent Martha Cottings. Scheme tenebroase cu trafic de arme sunt dezvăluite, iar o tentativă de lovitură de stat e dejucată.

Dintre calitățile care recomandă The Wyrmwood Deceit aș aminti acțiunea captivantă, cu numeroase confruntări și lovituri de teatru, atmosfera sumbră, dickensiană, și grafica interesantă, situată la un nivel deasupra mediei. Am apreciat maniera în care două fire narative alternează, cu discursurile celor doi protagoniști-naratori plasate în casete de culori diferite (negru pentru Corvo Attano, violet pentru Martha Cottings), respectiv maniera în care episoadele flash-back au fost reprezentate în culori pastelate, dintr-o gamă destul de diferită de cea rezervată episoadelor din "prezent".

Merită amintită și galeria de la finalul volumului, în care veți găsi portrete ale personajelor principale, precum și coperte ale fasciculelor în care a fost publicat inițial romanul grafic.

Ceea ce aș avea în schimb să îi reproșez acestui album de bandă desenată este... concizia. Dacă romanele grafice respectabile ca Elektra Assassin au opt sau douăsprezece fascicule, apariții mai recente precum Penny Dreadful, Legenderry sau Lady Mechanika abia adună patru sau cel mult șase fascicule - iar Dishonored  nu face excepție. Ca urmare, lectura se încheie mult prea repede, iar cititorul rămâne ușor dezamăgit.

Pe ansamblu, The Wyrmwood Deceit reprezintă o adăugire decentă la colecția mea de lucrări steampunk, fără a fi însă o capodoperă. Rămâne de văzut dacă autorii vor continua seria sau dacă romanul acesta grafic va fi lăsat ca simplu liant între două jocuri video. 

duminică, 12 noiembrie 2017

Joe Benitez et al., "Lady Mechanika, vol. 4"

În a doua decadă a lunii noiembrie 2017, prin amabilitatea importatorilor de bandă desenată de la magazinul Red Goblin din București, am achiziționat un exemplar din volumul al patrulea al romanului grafic Lady Mechanika - La Dama de la Muerte (Benitez Productions, Encino, California, 2017). L-am parcurs în două zile.

Și iată ce am aflat:

Acțiunea din La Dama de la Muerte este plasată, cronologic vorbind, înaintea celorlalte trei volume din seria Lady Mechanika, în 1869. Protagonista călătorește din Statele Unite ale Americii în Mexic pentru a se reculege în urma pierderii unei persoane apropiate, Dallas. În sătucul Santa Catrina, localnicii o includ în sărbătoarea anuală Dia de los Muertos. Din păcate, satul este atacat de o bandă de tâlhari deghizați, Jinetes del Infierno. Lady Mechanika se confruntă cu ei, apoi eliberează niște copii pe care îi răpiseră și întemnițaseră bandiții. Din păcate, alți răufăcători din aceeași bandă pustiesc și distrug satul, iar în final protagonista îi ucide pe toți, cu excepția unui adolescent care rămâne să spună povestea.

Tematic, scenariul scris de Joe Benitez și M. M. Chen se încadrează în categoria western mai curând decât în cea steampunk (ceea ce e o variațiune binevenită). Grafica realizată de Joe Benitez și Martin Montiel este la înalt nivel - cu variațiuni interesante în ramele care însoțesc unele cadre, de la tije și roți dințate în prima parte la flori exotice și măști mortuare în partea a doua și la oseminte, cranii și mătănii spre final. Culorile alese de Peter Steigerwald, Beth Sotello și Mike Garcia sunt intense și impresionante, iar galeria de coperte ale fasciculelor în care a apărut inițial banda desenată aduce un plus de farmec volumului.

Pe ansamblu, față de The Lost Boys of West Abbey, La Dama de la Muerte a fost mai complexă și mai captivantă - poate și datorită exotismului temei alese. A meritat pe deplin atât timpul cât și banii. (Dealtfel, puteți comanda și dumneavoastră un exemplar aici.) În ceea ce mă privește, aștept deja cu interes următorul volum din serie, The Clockwork Assassin. Dar despre acela rămâne să discutăm la momentul potrivit.

miercuri, 8 noiembrie 2017

Dănuț Ungureanu, "Noaptea în oraș, fără părinți" (2016)

La jumătatea lunii noiembrie 2016, la Târgul de Carte Gaudeamus, am asistat la o multiplă lansare de carte organizată de scriitorul și jurnalistul Dănuț Ungureanu. Cu acea ocazie, am achiziționat două volume și am primit autografe cu dedicație. Unul dintre aceste volume s-a dovedit a fi un roman intitulat Noaptea în oraș, fără părinți (Editura Fusion 21, București, 2016). L-am parcurs în două zile, la începutul lunii septembrie 2017.

Și iată ce am aflat:

Acest roman al domnului Dănuț Ungureanu este subintitulat "O poveste", începe cu un citat din Cordwainer Smith și continuă cu un glosar, cu un prolog deghizat în "Amintire și cuvânt înainte", respectiv cu o listă a personajelor.

Protagonistul este un băiat de doisprezece ani, Leni, al cărui tată, un om de afaceri influent, este ucis. Misiunea lui Leni este să plece de acasă, să recupereze o copie numerică a conștiinței tatălui și să o încarce în creierul unei clone. La îndeplinirea misiunii îl ajută o inteligență artificială, "frendul", și câteva personaje secundare.

Parcursul lui Leni este îngreunat de chiar foștii parteneri de afaceri ai tatălui, iar finalul romanului prezintă evenimente de proporții - o revoltă populară, intervenția trupelor antiteroriste, lupte de stradă.

Printre calitățile care recomandă acest roman aș aminti alternarea planurilor narative (ceea ce sporește suspansul), precum și împărțirea în trei părți, în capitole și în subcapitole. De asemenea, am apreciat prezentarea grafică, ilustrația copertei (realizată de Ionuț Bănuță) și ilustrațiile interioare.

Ceea ce mi s-a părut în dezavantajul cărții, în schimb, a fost amestecul heteroclit dintre personajele, decorurile și tehnologiile cyberpunk și discursul ce amintește de seria Instrumentalității Omenirii de Cordwainer Smith. Motivul pentru care regretatul autor american a creat un stil idiosincratic pentru a-și scrie nuvelele și povestirile este că, pe de o parte, acestea relatează evenimente dintr-un viitor îndepărtat, iar, pe de altă parte, cei care le relatează, la fel ca și publicul lor, se află într-un viitor încă și mai îndepărtat, în raport cu care evenimentele narate aparțin unui trecut aproape mitic. Or, evenimentele și tehnologiile din Noaptea în oraș, fără părinți par să se afle într-un viitor destul de apropiat, ceea ce nu justifică utilizarea unui stil similar cu cel al lui Cordwainer Smith.

Pe ansamblu, înclin să cred că Noaptea în oraș, fără părinți a meritat o lectură, însă mă îndoiesc că va avea parte și de cea de-a doua (cel puțin în ceea ce mă privește). E un roman ceva mai bun decât media (și, prin urmare, multipremiat), dar nu se ridică la nivelul altei cărți a domnului Ungureanu, Așteptând în Ghermana.

În schimb, Noaptea în oraș, fără părinți mi-a dat ghes să parcurg integrala prozei scurte SF a lui Cordwainer Smith, The Rediscovery of Man, respectiv romanul Norstrilia al aceluiași autor. Dar despre acelea rămâne să vă relatez la momentul potrivit.

marți, 7 noiembrie 2017

K. Eric Drexler, "Radical Abundance" (2013)

La jumătatea lunii mai 2017, de la anticariatul Antic ExLibris din București, am achiziționat un exemplar cartonat dintr-o lucrare a profesorului K. Eric Drexler, Radical Abundance - How a Revolution in Nanotechnology Will Change Civilization (Editura Public Affairs, Grupul Editorial Perseus, New York, 2013). Am parcurs volumul pe îndelete în intervalul mai-iulie 2017.

Și iată ce am aflat:

Domnul K. Eric Drexler predă la Colegiul Martin din cadrul Universității Oxford. În 1986, dumnealui a propus conceptul de nanotehnologie - fabricarea, cu precizie atomică, a unor dispozitive la scară de nanometri.

Radical Abundance reia acest concept pentru publicul cititor - pe de o parte, pentru a arăta ce s-a realizat în trei decenii, pe de alta, pentru a sugera ce s-ar putea realiza de acum încolo.

Volumul începe cu "Un preludiu necesar", în care autorul clarifică conceptul de nanotehnologie și oferă precizări cu privire la scopul cărții.

Partea întâi, "O lume neașteptată", tratează despre perspectiva abundenței aduse de fabricarea cu precizie atomică, despre formarea intelectuală a autorului și despre trecerea de la fabricarea de molecule la fabricarea de nanosisteme.

Partea a doua, "Revoluția în context", construiește paralele între trei revoluții (agricolă, industrială, informațională) și o a patra (nanotehnologică), prezintă înfățișarea și funcționarea lumii la scară nanometrică, respectiv discută modurile în care fabricăm lucruri - și în care am putea să le fabricăm pe viitor.

Partea a treia propune "O explorare a tehnologiei profunde", arătând asemănări și contraste între știință și tehnologie, apoi explorând potențialul tehnologiei.

Partea a patra se concentrează asupra "Tehnologiei abundenței radicale". Mai întâi, prezintă mașinăriile abundenței radicale, după aceea - produsele abundenței radicale.

Partea a cincea, în schimb, pune în perspectivă "Traiectoria tehnologiei". Autorul trece în revistă tehnologiile curente cu precizie atomică, apoi arată că un lucru ciudat s-a întâmplat în drum spre viitor, iar în cele din urmă sugerează căi pe care se poate accelera progresul.

Partea a șasea demonstrează "Încovoierea arcului viitorului". Mai întâi, autorul propune transformarea bazei materiale a civilizației și administrarea succesului catastrofal, apoi discută securitatea pentru un viitor neconvențional, iar în final ne sugerează să ne schimbăm conversația despre viitor.

Volumul conține și două apendice. Primul e despre principiile fizice, la nivel molecular, ale fabricării cu precizie atomică. Al doilea descrie căi incrementale către fabricarea cu precizie atomică. De asemenea, cartea are o secțiune de mulțumiri, o amplă serie de note de final și un index care îi sporește mult utilitatea ca lucrare de referință.

Pe ansamblu, Radical Abundance nu este chiar ceea ce m-aș fi așteptat să fie. Pe de o parte, prea puține dintre paginile lucrării trec în revistă ceea ce s-a realizat deja în domeniul nanotehnologiei - și prea multe lamentează modul în care conceptul fabricării cu precizie atomică a fost folosit pentru a primi subvenții fabuloase de la Congresul S.U.A. și apoi abandonat mai degrabă decât pus în practică. (Cu tot respectul, se cam vede că autorul este profesor universitar, nu jurnalist de investigație.)

Apoi, unele dintre capitole au fost cam dificil de parcurs și de înțeles pentru că subsemnatului îi lipseau cunoștințele de specialitate. Am fost nevoit să parcurg unele fraze sau alineate de două sau chiar de trei ori ca să înțeleg cât de cât ceva - mai ales când domnul Drexler discuta despre proteine, spre exemplu, sau despre chimia de sinteză.

Nu în ultimul rând (și spun asta dintr-o perspectivă pur subiectivă), am fost întristat să văd cum domnul profesor Drexler condamnă în bloc întregul subgen literar dedicat nanotehnologiei. Poate că autorii care au abordat această temă au dovedit mai multă fantezie decât rigoare științifică în lucrările lor literare, însă probabil că, fără eforturile lor, nanotehnologia ar fi rămas un concept complet necunoscut publicului larg.

În rest, am apreciat Radical Abundance pentru maniera în care a fost structurată (părți, capitole, subcapitole), pentru concizie și pentru efortul făcut de autor la finalul fiecărui capitol de a recapitula principalele idei prezentate și de a-i atrage pe cititori în capitolul următor. Fără asemenea lucrări de popularizarea științei, publicul cititor nu ar înțelege cu ce se ocupă specialiștii, nici încotro se îndreaptă tehnologiile care schimbă societatea.

luni, 6 noiembrie 2017

Jason Heller & Joshua Viola, "Cyber-World" (2016)

În iulie 2017, prin amabilitatea importatorilor mei preferați de la Nautilus, am achiziționat un exemplar dintr-o antologie cyberpunk de dată recentă realizată de Jason Heller și Joshua Viola: Cyber-World - Tales of Humanity's Tomorrow (Hex Publishers, Erie, Colorado, 2016). Am parcurs-o pe îndelete în intervalul iulie-august 2017.

Și iată ce am aflat:

"Cuvântul înainte" îi aparține unui autor cyberpunk din prima generație, Richard Kadrey, și prezintă, într-o menieră concisă și antrenantă, un gen literar care continuă să existe și să evolueze, precum și câteva tehnologii contemporane care inspiră noi autori să scrie cyberpunk.

"Introducerea" de Joshua Viola prezintă succint metamorfoza literaturii cyberpunk și a lumii din anii 1980 și până azi.

"Serenadă" de Isabel Yap ilustrează après la lettre influențele noir din literatura cyberpunk - protagoniștii cu un birou nu tocmai legal, văduva cu un caz de rezolvat, dezlegarea misterului - aduse la zi pentru societatea informațională. Textul merită atenție atât pentru atmosferă cât și pentru încărcătura emoțională.

"Puternicul Phin" de Nisi Shawl este unul dintre textele slabe din antologie. Un element central al poveștii îl reprezintă manifestarea personalității în realitatea virtuală, în special a orientării transsexuale și a interacțiunii într-un triunghi amoros neobișnuit, însă intriga schiței e destul de firavă, iar suspansul lipsește aproape cu totul. (În opinia mea, tema centrală a acestei schițe a fost tratată într-o manieră mult mai interesantă în CrashCourse de Wilhelmina Baird.)

"Reacții" de Mario Acevedo tratează în schimb foarte convingător efectele psihologice și emoționale ale unor sisteme de luptă cibernetice asupra unui soldat din viitorul apropiat, precum și necesitatea unei rețele umane de sprijin și întrajutorare pentru a ajuta indivizii să treacă peste traumele cauzate de experiențele din război.

"Albinele din Kiribati" de Warren Hammond dezvăluie alte situații traumatice induse pe de o parte de utilizarea tinerelor ca mame-surogat, iar pe de altă parte de strămutarea unor popoare din patria lor ca urmare a unor schimbări ecologice catastrofale.

"Pauza dintre două note" de Cat Rambo dezvoltă o temă similară - aceea a relației copiilor de bani gata cu bonele care le țin locul mamelor veșnic ocupate cu cariera și care suferă emoțional... apoi ajung să combine psihoterapia și realitatea virtuală.

"Sigularitatea e în părul tău" de Matthew Kressel aduce în discuție realitatea virtuală ca surogat pentru interacțiunile umane din viața reală și situația persoanelor care, ca urmare a unui handicap fizic, nu au decât... surogatul.

"Orașul panicii" de Madeline Ashby prezintă un punct de cotitură în existența unui oraș inteligent, autonom, în care un tehnician responsabil caută cu tot dinadinsul să facă o reparație... nedorită. Ca atmosferă, spațiul urban decadent mi-a amintit de acela dintr-un text fundamental al literaturii cyberpunk, "Johnny Mnemonic".

"Soldatul credincios, îndemnat" de Saladin Ahmed plasează tema veteranului postuman cu implanturi cibernetice într-un context mai puțin obișnuit - acela al unui război civil în Egiptul viitorului apropiat. Paradoxal, literatura cyberpunk se întâlnește aici cu o poveste din O mie și una de nopți care îi era dragă lui Jorge Luis Borges.

"Osemintele tale nu vor fi necunoscute" de Alyssa Wong abordează în schimb o altă temă recurentă din acest subgen literar - protagonistul-narator este un postuman ambițios care caută să își croiască drum în mediul crimei organizate - și arată concis și convingător cum se pot pierde rapid ultimele rămășițe de loialitate sau de omenie.

"Neclintită" de Paul Graham Raven este una dintre cele mai reușite povestiri din antologie. Protagonista-naratoare, Elaine Inoxidabila, conduce o trupă de mercenari printr-o Britanie balcanizată în care comitate precum Lancastershire și Yorkshire au ajuns în Războiul Rece al Celor Două Roze. Pe parcursul misiunii, nu doar detaliile neplăcute (și aproape credibile) ale acestui viitor apropiat ies treptat la iveală, ci și adevărul în privința trecutului tenebros al protagonistei.

"Gândurile altor oameni" de Chinelo Onwualu îmbină în schimb realitatea virtuală și literatura romanțioasă, aducând în prim-plan o poveste de dragoste.

"Wysiomg" de Alvaro Zinos-Amaro amintește de imaginația exuberantă a altui anițiator al curentului cyberpunk, Rudy Rucker. Protagonistul-narator relatează despre experimente cu furnici modificate genetic și despre schimbări ecologice și psihologice extraordinare.

"Vom avea grijă de ai noștri" de Angie Hodapp atinge, în manieră tipică pentru acest subgen literar, altă zonă dureroasă a societății contemporane: relația prea strânsă dintre megacorporații și politicieni. Personajul principal, Tia Isando, e o senatoare în campanie electorală care află că un eveniment mediatic aducător de fonduri poate să aibă un preț prea mare.

"Un cântec transmutat" de Sarah Pinsker prezintă o fațetă mai puțin vizitată a viitorului postuman - aceea în care muziciana și instrumentul muzical preferat vor fuziona.

"Sunt doar cuvinte" de Keith Ferrell inversează tema schiței precedente și ne arată situația unui personaj care refuză să îmbrățișeze schimbarea și care preferă, în pofida presiunilor sociale, să utilizeze mijloace tehnologice depășite pentru a-și face temele.

"Mici ofrande" de Paolo Bacigalupi este poate cel mai șocant și cel mai deprimant text din întreaga antologie. În viitorul apropiat imaginat de celebrul autor american, tinerele mame trebuie să ducă la termen o sarcină numai pentru a se debarasa de toxinele acumulate în organism și pentru a fi capabile ca apoi să aducă pe lume un bebeluș apt să supraviețuiască.

"Cădere de rețea" de E. Lily Yu revizitează tema centrală a literaturii cyberpunk - înaltă tehnologie/ viață josnică. Protagonistul locuiește într-o lume panoptică în care camerele web nu sunt doar disponibile, ci chiar obligatorii prin lege, iar granițele dintre viața privată și telenovele s-a șters de-a binelea. Și... dacă rețeaua ar cădea?

"Vătămare vizibilă" de Stephen Graham Jones e o poveste aproape dickiană despre realități virtuale recurente și despre jurnaliști în căutare de senzațional.

"Ibex în ziua dispariției" de Minister Faust prezintă în schimb o variațiune pe tema ultimului om rămas pe Pământul pustiit. Interesant este că nu doar societatea sau lumea se destramă de-a lungul poveștii, ci și mintea protagonistului și însuși textul.

"Cum nu se întâmplă nimic" de Darin Bradley e o încheiere dezamăgitoare a antologiei - un exercițiu metaficțional fără farmec și fără rost. Cum, de-a lungul deceniilor, am fost interesat și încântat de metaficțiuni precum cele create de Jorge Luis Borges, Mircea Horia Simionescu, Italo Calvino sau Dan Simmons, nu e ca și când aș fi indiferent față de acest gen de exercițiu literar. Dar schița aceasta nu se ridică la nivelul creațiilor maeștrilor.

În "Postfață", Jason Heller scrie pe scurt despre ce este și ce nu este antologia - respectiv despre ce este și ce nu este cyberpunk, fără a risipi cu totul ambiguitatea. Urmează note biobibliografice despre autori și despre antologatori.

Pe ansamblu, estimez că Cyber-World este o antologie de valoare medie (deși trebuie menționat că prezentarea grafică foarte îngrijită, tehnoredactarea atentă și hârtia de bună calitate sunt deasupra mediei). Majoritatea textelor sunt onorabile, unul sau două chiar merită recitite, iar câteva puteau foarte bine să fie omise. Poate că subgenul cyberpunk a evoluat, însă gustul publicului cititor pare să se fi îndreptat spre alte direcții (poate și pentru că nivelul educației științifice și tehnologice necesare pentru aprecierea acestui tip de literatură este destul de ridicat). Din păcate (sau din fericire), cyberpunk rămâne însă literatura cea mai adecvată pentru a ne raporta la schimbările rapide din lumea contemporană.

Poate de aceea, imediat cum am încheiat lectura antologiei Cyber-World, am început să citesc o alta, mai consistentă, intitulată Cyberpunk. Dar despre aceea rămâne să discutăm cu altă ocazie. 

duminică, 5 noiembrie 2017

Chris Wooding, "The Iron Jackal" (2011)

Spre finalul lunii iulie 2012, prin amabilitatea importatorilor mei preferați de la Nautilus, am achiziționat un exemplar dintr-un roman de Chris Wooding, The Iron Jackal (Editura Gollancz, Grupul Editorial Orion, Londra, 2012). L-am parcurs pe îndelete în iulie 2017.

Și iată ce am aflat:

De această dată, căpitanul Frey și echipajul de pe Ketty Jay ajung în Zona de Comerț Liber din Samarla. Din păcate, îndemnat de localnica Ashua Vode, Frey umblă cu o relicvă străveche și se alege cu un blestem. Un demon uriaș și oribil îl urmărește periodic, iar Frey trebuie să ducă relicva înapoi în locul ei de proveniență pentru a scăpa de blestem.

Asta îi conduce pe protagoniști la un străvechi oraș al unei civilizații pierdute, unde constată că secta Trezitorilor din țara lor de origine face comerț ilicit cu foștii inamici din Samarla. De aici și până la război civil nu mai e decât un pas.

Ca și primele două romane din seria Ketty Jay, The Iron Jackal abundă în acțiune captivantă. Astfel, Frey și echipajul său trebuie să se strecoare într-un muzeu și să fure artefactul buclucaș, Silo și căpitanul sunt nevoiți să parcurgă un labirint subteran și să lupte împotriva unei hoarde de monștri, Harkins câștigă o cursă de aeronave, iar Crake se confruntă pe teren cu diverși demoni și își dezvoltă abilitățile.

După cum vă așteptați, relația dintre Frey și Trinica Dracken evoluează și ea într-o manieră deloc liniară, căci antagonista e sfâșiată între nevoia de a-și păstra aparența dură și controlul asupra echipajului său, pe de o parte, și dorința nemărturisită de a reînnoda idila cu Frey, pe de alta.

Pe ansamblu, The Iron Jackal a meritat timpul și banii. Poate că, prin comparație cu Retribution Falls sau cu The Black Lung Captain, a fost ceva mai lungă, însă nu a trenat, iar dezvoltarea individuală a personajelor, evoluția relațiilor dintre personaje, acțiunea captivantă și noile fațete ale lumii imaginare create de Wooding m-au purtat cu bine de la prima pagină la ultima.

Firește, imediat cum am terminat lectura acestui roman, am început să îl parcurg pe următorul din serie. Dar despre The Ace of Skulls am să vă relatez cu alt prilej.

sâmbătă, 4 noiembrie 2017

Chris Roberson et al., "Elric: The Balance Lost" (2011)

În ianuarie 2017, de la anticariatul Antic ExLibris din București, am achiziționat câteva romane grafice. Printre acestea se număra și unul inspirat de multiversul lui Michael Moorcock: Elric - The Balance Lost (Boom! Studios, Los Angeles, California, 2011). L-am parcurs într-o singură zi, în ultima decadă a lunii ianuarie 2017.

Și iată ce am aflat:

The Balance Lost este primul volum dintr-o serie de trei. În pofida titlului generic Elric, romanul acesta grafic nu îl aduce în scenă numai pe împăratul albinos din Melniboné, ci prezintă, în paralel, aventuri ale altor personaje create de Michael Moorcock, precum Corum sau Dorian Hawkmoon. Unul dintre protagoniști, Eric Beck, este creator de jocuri video dintr-un viitor apropiat, distopic. Paradoxal, deși Elric vine dintr-un trecut îndepărtat, mitic, în vreme ce Corum și Dorian provin din viitoruri îndepărtate, destinul personajelor se întretaie, căci fiecare dintre protagoniști reprezintă o încarnare a Luptătorului Etern.

Scenariul scris de Chris Roberson este alert, cu mai multe planuri ale acțiunii care alternează. Grafica realizată de Francisco Biagini și culorile adăugate de Stephen Downer sunt destul de interesante și aduc pe paginile romanului grafic un caleidoscop de imaginație debordantă, cu monștri, creaturi și demoni care de care mai ciudați.

Mărturisesc însă că, pe de o parte, mi-au plăcut mai mult unele coperte din galeria de la sfârșitul volumului (în special cele create de Francesco Mattina), iar, pe de altă parte, probabil că aș fi apreciat în mai mare măsură dacă aș fi fost mai familiarizat cu scrierile lui Michael Moorcock. Așa, poate voi relua acest roman grafic după ce voi fi parcurs integral seriile pe care autorul britanic le-a dedicat lui Corum, respectiv lui Dorian Hawkmoon.

Pe ansamblu, Elric - The Balance Lost mi-a plăcut suficient de mult pentru a rămâne în colecția mea. Dacă îmi vor ieși în cale vreodată celelalte două volume din serie, cu siguranță că am să le cumpăr. Parcă totuși am apreciat mai mult un alt roman grafic inspirat de romanele lui Moorcock, Elric - The Making of a Sorcerer. Dar despre acela rămâne să discutăm cu alt prilej.

vineri, 3 noiembrie 2017

Julian Barnes, "Love, Etc." (2000)

Într-o postare anterioară, vă relatam că în 2006 am achiziționat un roman de Julian Barnes, publicat în română sub titlul Trois. Cu aceeași ocazie, am cumpărat și continuarea (Love, Etc.), apărută la Editura Nemira din București sub titlul Iubire, etc. (2006). Am parcurs acest roman în ianuarie 2017, în aceeași zi cu Talking It Over.

Și iată ce am aflat:

Love, Etc. prezintă același triunghi amoros format din Stuart Hughes, Gillian Wyatt și Oliver Russell, însă un deceniu mai târziu. De această dată, Oliver Russell a mai pierdut din strălucirea tinereții, în vreme ce Stuart a călătorit în Statele Unite ale Americii și a devenit un afacerist de succes. Doar că, la începutul romanului, Stuart revine în Marea Britanie cu gând să își ia revanșa.

Dacă Talking It Over prezintă în manieră postmodernă chestiunea imorală a adulterului, Love, Etc. abordează cu aceleași metode problema penală a violului. Căci Stuart este atât de hotărât să își ia înapoi fosta soție încât nu se dă în lături de la nimic.

Punctul de vedere al narațiunii din Love, Etc. este tot subiectiv și tot multiplu, cu evenimentele din intrigă relatate de către cele trei personaje principale și de către mai multe personaje-martor. Regăsim nuanțarea stilistică a discursurilor din primul roman, cu o doză suplimentară de amărăciune și pe alocuri de cinism sau de deziluzie - căci personajele au acumulat experiență odată cu înaintarea în vârstă.

Am parcurs Love, Etc. cu și mai puțină plăcere decât Talking It Over. Traducerea Corneliei Bucur este rezonabil de bună, însă subiectul cărții mi s-a părut nepalatabil. Neavând nici vreo dorință să recitesc romanul acesta, nici vreo obligație profesională să îl prezint la cursuri și la seminare, am decis să nu păstrez Love, Etc. în colecția personală.

Desigur, după aceea am parcurs alte câteva romane de Julian Barnes. Însă despre acelea rămâne să discutăm cu alte prilejuri.

joi, 2 noiembrie 2017

Julian Barnes, "Talking It Over" (1991)

Prin 2006, mai mult ca o obligație de serviciu (căci pe atunci țineam cursuri de literatură), am achiziționat un exemplar dintr-un roman de Julian Barnes, Talking It Over, apărut în traducere română sub titlul Trois (Editura Nemira, București, 2006). Un deceniu mai târziu, în ianuarie 2006, l-am parcurs într-o singură zi.

Și iată ce am aflat:

Talking It Over este un roman realist despre un triunghi amoros. Personajele principale sunt Stuart Hughes, Gillian Wyatt și Oliver Russell. Stuart e un individ destul de comun, în vreme ce fostul său coleg de școală, Oliver, pare educat și fermecător prin comparație (fără a fi cu adevărat aristocratic). Aproape accidental, Oliver se îndrăgostește de Gillian, soția lui Stuart, chiar la cununia acestora.

Urmarea este un proces întortocheat de seducție, în urma căruia Gillian sfârșește prin a divorța de Stuart și a se căsători cu Oliver.

Punctul de vedere utilizat în narațiune este subiectiv, însă multiplu. Mai exact, evenimentele din intrigă sunt relatate și comentate de către cele trei personaje principale, ca și de câteva personaje secundare, precum o florăreasă, proprietăreasa unei camere pe care o închiriază Oliver, mama franceză a protagonistei și așa mai departe. Discursul fiecărui personaj-narator este construit cu grjă pentru a reflecta statutul său social, nivelul educației și starea emoțională din momentul interviului. (Căci fiecare capitol din roman e scris ca un set de răspunsuri la interviuri luate în diverse momente din viața personajelor.)

Consecința este că Talking It Over se parcurge ușor, însă nu neapărat cu plăcere. Deși traducerea realizată de Cornelia Bucur este rezonabil de bună, mărturisesc că subiectul acestui roman-caleidoscop nu mi s-a părut prea atrăgător. (După patru decenii de lecturi științifico-fantastice, literatura realistă poate părea cam fadă.) Și, cum nu mai țin cursuri de literatură, am oferit cadou exemplarul meu din Trois fără regrete, căci spațiul la raft este prețios.

Ar trebui totuși să menționez că Talking It Over are o continuare, Love, Etc. Dar despre aceea vom discuta cu altă ocazie.