joi, 27 aprilie 2017

Julian Barnes, "Pedantul în bucătărie" (2003)

Spre finalul lunii februarie 2006, de la anticariatul Antic ExLibris din București, am achiziționat un exemplar dintr-un volum de Julian Barnes, Pedantul în bucătărie (Editura Nemira, București, 2006, traducere Marina Radu). Pe atunci, predam proza britanică și americană a secolelor al XX-lea și al XXI-lea la o universitate, drept pentru care achizițiile de cărți ale autorilor mainstream contemporani erau frecvente - practic, un fel de obligație de serviciu.

Ironia face că am ajuns să parcurg Pedantul în bucătărie la mai bine de un deceniu după publicarea ediției române și la mai bine de doi ani de când încetasem să predau la universitate. Mai exact, la mijlocul lunii noiembrie 2016, am citit Pedantul în bucătărie în trei ore.

Și iată ce am aflat:

În manieră tipic postmodernă, Julian Barnes îmbină ficțiunea și nonficțiunea, literatura populară și cultura înaltă, (auto)ironia și erudiția, discursul verbal și cel nonverbal.

Protagonistul-narator, care nu se identifică printr-un nume, ci doar printr-o etichetă (Pedantul), relatează aventurile sale culinare. Abordarea este foarte englezească - naratorul nu pozează în expert și are grijă să nu lase impresia că s-ar lua în serios. Ca urmare, capitolele sunt presărate cu anecdote amuzante despre eșecuri culinare suferite individual sau împreună cu Cea Pentru Care. (Volumul însuși îi este dedicat Celei Pentru Care.)

Treptat, însă, cu dezinvoltură, pe paginile acestui volum spumos și umoristic apar o puzderie de referiri la cărți de bucate (de la cele din secolul al XX-lea, trecând prin perioada victoriană, până la unele din Renaștere, ba chiar și la lucrări din Antichitate), care, cumulate, lasă impresia că domnul Julian Barnes s-a documentat pentru scrierea Pedantului... cam cât se documentează alții pentru scrierea unei teze de doctorat - dar asta a dus la rezultate mai lizibile și mai agreabile.

Firește, trimiterile la autoritățile culinare sunt în contrast cu experimentele nereușite din bucătărie, cu studiul comparat al aceleiași rețete din două ediții diferite ale aceleiași cărți de bucate, cu istoricul unor lucrări celebre, cu adnotările frustrate sau amuzante ale Pedantului și cu diverse reacții și comentarii ale altor autori de profil.

Rezultatul este, pe de o parte, foarte plăcut la lectură. Eu, unul, mă gândesc chiar că, spre deosebire de anumite lucrări "canonice" ale literaturii postmoderniste pe care studenții filologi sunt nevoiți cum-necum să le parcurgă, Pedantul în bucătărie ar prezenta unele avantaje: nu numai că are destule caracteristici ale literaturii postmoderniste, dar se și poate citi rapid, înțelege și discuta la un seminar.

Pe de altă parte, tocmai faptul că Pedantul... e o lectură facilă (dar nu o carte "canonică" a literaturii britanice) mă îndeamnă să cred că nu o voi reciti. Cu siguranță însă că voi parcurge în viitor alte volume de Julian Barnes, căci am adunat destule dintre ele la raft. Dar despre acelea vom discuta cu alte ocazii.

miercuri, 26 aprilie 2017

Garth Ennis et al., "Jennifer Blood - Volume One" (2012)

În luna octombrie 2016, mulțumită personalului de la anticariatul Antic ExLibris din București, am achiziționat un exemplar dintr-un roman grafic de Garth Ennis, Adriano Batista, Marcos Marz și Kewber Baal intitulat Jennifer Blood - Volume One: A Woman's Work Is Never Done (Titan Books, Londra, 2012). L-am parcurs în două zile.

Și iată ce am aflat:

Casnica Jen Fellows, care locuiește într-o suburbie din sud-vestul Statelor Unite ale Americii, ascunde un trecut tenebros. Mai exact, dacă ziua are grijă de copii și gătește pentru soț, noaptea urmărește un plan de răzbunare împotriva unui clan mafiot format din cinci frați.

După ani de pregătiri și tatonări, protagonista declanșează o serie de asasinate brutale, iar cititorii află pe parcurs că cei vizați erau unchii ei, vinovați de a-i fi ucis tatăl și de a-i fi împins mama către o moarte prematură.

Firește, aparențele trebuie păstrate, iar eroina, care își semnează asasinatele "Jennifer Blood", abia apucă să doarmă două ore pe noapte, ceea ce duce inevitabil la greșeli - și lasă loc pentru dezvoltarea intrigii în volumele următoare ale seriei.

Tema orfanului împins vrând-nevrând în rolul de justițiar vine tocmai de la Eschil (din trilogia Oresteia), trece prin opera lui William Shakespeare (în special Hamlet, prinț al Danemarcei) și ajunge în benzile desenate (Batman), în romanele SF (Dune de Frank Herbert) și în filmele de acțiune. Ceea ce aduce interesant Garth Ellis în această temă justițiară ar fi comedia neagră suprarealistă, satira socială și comentariul de subtext la adresa benzilor desenate cu supereroi.

Căci, transformând eroul în eroină, Garth Ennis ne îndeamnă să înțelegem că o gospodină ce se deghizează noaptea în justițiară e la fel de puțin credibilă ca un jurnalist (sau un multimilionar) care se deghizează noaptea în justițiar.

În rest, vă avertizez că nivelul de violență grafică din volum este ridicat, iar scenele de nuditate și mai ales limbajul licențios al personajelor necesită ca lectura romanului grafic Jennifer Blood să se desfășoare cu discreție.

Cum intriga s-a dovedit alertă, iar prezentarea grafică rezonabilă, aș zice că Jennifer Blood a meritat banii. (Trebuie să menționez că l-am achiziționat la preț promoțional.) Poate că nu am să caut cu dedicație următoarele șase volume ale seriei, dar nici nu am să le ocolesc dacă îmi vor ieși în cale. În schimb, pe primul nu l-am păstrat în colecție.

Firește, am citit și romane grafice mai reușite, precum Give Me Liberty. Dar despre acelea am să vă relatez cu alte ocazii.

marți, 25 aprilie 2017

Michael Haulică (antologator), "Argos Doi" (2014)

Spre finalul lunii mai 2015, cu ocazia unui târg de carte Bookfest, am achiziționat un exemplar dintr-o antologie îngrijită de Michael Haulică, Argos doi - proză science-fiction & fantasy (Editura MediaTech, în colaborare cu editura TexaRom, 2014). Am parcurs cele 215 pagini ale antologiei în două reprize de lectură, la finalul lunii mai, 2015, respectiv la începutul lunii noiembrie 2016.

Și iată ce am aflat:

"Cuvântul înainte" îi aparține antologatorului Michael Haulică - o conexiune cu antologia anuală precedentă (Argos unu), o prezentare succintă a autorilor antologați și a textelor din cuprins, o promisiune pentru o antologie anuală viitoare, Argos trei (apărută în 2017).

Prima povestire îi aparține lui Lucian Dragoș Bogdan și se intitulează "Dincolo de orizont". Personajele, din țări și culturi diferite, călătoresc cu viteze hiperluminice, transcend condiția umană și se confruntă cu diverse dileme ivite din statutul de nemuritori cu puteri și posibilități vaste. Răspunsurile fiecăruia au de-a face cu pulsiuni psihice fundamentale, pe de o parte, și cu perspectivele lor religioase sau filosofice, pe de altă parte.

"Gravitație 0.7" de Aurel Cărășel combină literatura polițistă și hard SF-ul. Protagonistul, Nicholas Gianini Barbossa, anchetează o crimă în asteroidul colonizat Phoebe, iar soluția enigmei are legătură cu gravitația scăzută din asteroid.

"Invazia tăcută" de Alexandru Ioan Despina e o schiță fantastică despre o epidemie oribilă și despre eforturile autorităților de a o controla - ceea ce duce la instituirea unui sistem totalitar. Premisa e interesantă, dar narațiunea la persoana întâi e presărată cu lirisme și sentimentalisme.

Andrei Panțu contribuie la antologie cu "Tursas", o poveste despre invazia unor creaturi mitologice finlandeze. Personajul principal și eforturile sale de a-i face față invaziei amintesc întrucâtva de romanele catastrofice ballardiene, în vreme ce cadrul metanarativ al manuscrisului găsit și prezentat de un narator contemporan trimit la Numele trandafirului de Umberto Eco.

Felix Tzele ne asigură, în schimb, că "Drumul spre Lună este pavat cu intenții rele". Schița sa, plasată într-un București ruinat de poluare și de criminalitate, e un mozaic de discursuri ale unor personaje-narator implicate în trafic de stupefiante și jocuri pentru putere.

"Gardianul" de Liviu Braicu pare fantezia-confesiune a unei persoane trecute prin primul val de adoptare a calculatoarelor personale din România anilor 1990. Confesiune - pentru că se recunosc stadiile dependenței de lumile virtuale. Fantezie - pentru că protagonistul-narator luptă ca să salveze alte lumi sub îndrumarea unei entități imateriale. (Și dacă Vocea care îl ghidează pe personaj nu ar fi decât rezultatul unei tulburări psihice?)

Povestirea regretatului scriitor Liviu Radu "Cifrele sunt reci, numerele-s calde" nu are nevoie de nici o prezentare. Povestea lovecraftiană a reverendului Theodore Michener și a soției sale este memorabilă. În Anglia victoriană, cei doi descoperă legătura dintre asasinatele comise de niște criminali în serie și deschiderea periodică a unor porți către alte universuri prin care entități monstruoase cauzează atrocități de nedescris. Atât ca subiect, cât și ca execuție, "Cifrele..." reprezintă una dintre piesele de rezistență ale antologiei Argos doi.

Din păcate, și autoarea următoarei povestiri din cuprins, Ioana Vișan, ne-a părăsit. "Un zâmbet de milioane" e o aventură exotică, pe o planetă extrasolară, în care protagonistul-narator și însoțitoarea lui, Simone, caută un localizator de astronave prin catacombe.

"Observatorul" de Florin Purluca pornește de la o situație aparent banală - o conversație într-o cafenea de pe marginea unei autostrăzi - și duce la implicații stranii, cu nemuritori furișați prin istorie și vizitatori extratereștri infiltrați printre noi.

Alexandru Lamba, redactorul-șef al Gazetei SF, contribuie la sumarul antologiei cu schița "Pe lamă de ras" - o narațiune la persoana întâi despre călătorii în timp, paradoxuri și eșecuri emoționale revizitate... la Brașov.

Argos doi conține o altă povestire memorabilă, "Deratizare" de Lucian Merișca. Intriga are drept fundal o societate distopică, în care cetățenii trebuie să composteze bilete de exterior pentru a circula în spațiile publice, respectiv bilete de interior pentru a sta la ei acasă. Condițiile mizere în care locuiesc Cazal, Lenore și descendenții lor, teroarea adusă de controlori, hrana insuficientă și speranța iluzorie adusă de un post de radio clandestin sunt extrapolări ale situației îndurate de români în anii 1980, în vremea dictaturii național-comuniste a lui Nicolae Ceaușescu. Că "Deratizare" a fost publicată inițial în 1984 a fost o surprinză. Că autorul nu a fost anchetat, arestat sau încarcerat a fost aproape un miracol. Iar că povestirea "Deratizare" rezistă la lectură și la trei decenii după apariție aduce dovada calității ei literare.

Sumarul se încheie cu o schiță a tânărului autor Mihai Alexandru Dincă, "În neant". Narată la persoana întâi, schița relatează tribulațiile unui astronaut reanimat după criogenare la bordul unei astronave unde lucrurile au scăpat de sub control. Ca și în alte scrieri ale domnului Dincă, tematica hard SF se îmbină cu oroarea cosmică. Judecând după calitatea acestui text, am achiziționat volumul de debut al autorului.

Pe ansamblu, Argos doi a prezentat o lectură destul de bună, însă poate nu la fel de bună ca Argos unu. Cu trei sau patru excepții, textele antologate merită o lectură, însă nu o încurajează și pe cea de-a doua. Ca urmare, nu am păstrat volumul în bibliotecă - poate și pentru că nu mai am loc pe rafturi. Altfel stau lucrurile în privința antologiei Argos unu. Dar despre aceea am să vă relatez cu altă ocazie.

luni, 24 aprilie 2017

Wilhelmina Baird, "CrashCourse" (1993)

În 1997, prin amabilitatea domnului Marius Dinescu, am avut ocazia să citesc un roman cyberpunk al autoarei britanice Wilhelmina Baird. Ulterior, în 1998, am achiziționat un exemplar dintr-o ediție de buzunar britanică: CrashCourse (ROC, Penguin Books, Londra, 1995). După aventurile de rigoare (mutat, citat în teza de doctorat, mutat din nou, uitat pe un raft din spate), am recitit pe îndelete acest roman în perioada septembrie - noiembrie 2016.

Să vă spun și dumneavoastră despre ce este vorba:

CrashCourse are intriga plasată în Marea Britanie, într-un viitor nu prea îndepărtat în care stratificarea socială s-a accentuat, aristocrații au iahturi spațiale și vile pe asteroizi teraformați, iar săracii abia își duc traiul de pe o zi pe alta.

Protagonista-naratoare este Cassandra Blaine, o tânără de douăzeci și unu de ani. Ca în orice roman britanic, eroina e implicată într-un triunghi amoros. Nu chiar ca în orice roman britanic, protagonista e îndrăgostită de un tânăr chipeș, Doshchenko, care e îndrăgostit de un tânăr talentat, Martin Faber, care e îndrăgostit de ea. Cei trei locuiesc împreună și au o relație... fluctuantă.

Întrucât personajele principale sunt strâmtorate, se descurcă cum pot. Cassandra e spărgătoare, Dosh se prostituează, iar Moke caută clienți cărora să le vândă sculpturile sale postmoderne. Norocul pare să le surâdă când sunt angajați pentru figurație într-o producție cinematografică.

Din păcate, actrița din rolul principal, Nimbus, se dovedește a fi mult mai mult decât părea. Nu doar realizarea peliculei se vădește a fi radical diferită în acest viitor (camerele de luat vederi sunt microscopice, iar personajele au impresia că își văd în continuare de viața lor), ci și implicațiile sunt cu totul altele decât presupuneau Cassandra și partenerii ei.

După cum atenționează Swordfish, mentorul și protectorul Cassandrei, Nimbus își ucide partenerii de filmare. O răpire înscenată, din care protagonista și câțiva mercenari o salvează, îi dau prilejul antagonistei să îl omoare pe Dosh. Rămâne ca, spre finalul romanului, Cassandra, Swordfish și acoliții lor postumani să organizeze o demascare mediatică a sceleratei.

Poate cel mai memorabil aspect al romanului CrashCourse îl constituie tonul ironic pe care este scris. Fidelă ideii că cyberpunk înseamnă o mixtură de science-fiction și noir, autoarea a construit un discurs umoristic sec, presărat cu comparații amuzante, și dialoguri marcate de sarcasm, în tradiția lui Raymond Chandler.

Și, tot în tradiția modernistă din care s-a născut romanul noir, personajele afișează o aparență dură, sub care se ascunde un sine traumatizat. În această privință, personajul secundar Swordfish este poate cel mai bun exemplu - dotat cu un costum de camuflaj demn de Predator, însă mutilat și sluțit într-un teatru de război de pe urma căruia nu a mai rămas om.

Pentru împătimiții genului cyberpunk, există, desigur, o întreagă recuzită - armament, unelte pentru pătrundere prin efracție, implanturi, programe - iar eroina amintește periodic cu câți ani de închisoare se pedepsește deținerea unui artefact ilicit sau a altuia. Totodată, fundalul cărții este sumbru și decadent.

Nu în ultimul rând, acțiunea romanului e alertă și captivantă. Răsturnările de situație și loviturile de teatru se țin lanț, iar cititorii nu apucă să se plictisească. La fel ca orice volum cyberpunk ce se respectă, CrashCourse are sub trei sute de pagini, dintre care greu s-ar putea găsi una pe care să o putem elimina fără a afecta structura de ansamblu.

Ca urmare, aș spune că romanul Wilhelminei Baird merită nu doar o lectură, ci și pe cea de-a doua, și voi așeza CrashCourse înapoi la raft, alături de Queen of Angels al lui Greg Bear. Probabil nu vă veți mira dacă am să vă spun că lucrarea autoarei britanice are nu una, ci două continuări. Dar despre acelea rămâne să discutăm cu alte prilejuri.

duminică, 23 aprilie 2017

W. Ellis & R. Caceres, "Captain Swing and the Electrical Pirates of Cindery Island" (2011)

În septembrie 2016, prin amabilitatea importatorilor de la Red Goblin, am achiziționat un roman grafic steampunk intitulat Captain Swing and the Electrical Pirates of Cindery Island (Avatar Press, Rantoul, 2011). Scenariul îi aparține lui Warren Ellis (autorul seriei Transmetropolitan), iar grafica - lui Raulo Caceres.

Am parcurs volumul în două zile. Și iată ce am aflat:

Acțiunea romanului grafic Captain Swing... e plasată la 1830, când pe străzile din Londra era o concurență acerbă între două forțe de ordine: gonacii din Bow Street, subordonați magistraților, și nou-veniții polițiști metropolitani, subordonați lui Sir Robert Peel. Protagonistul, Charlie Gravel, este un tânăr polițist care, noaptea, patrulând, descoperă o scenă de măcel, apoi pleacă în urmărirea presupusului făptaș. Acesta din urmă, echipat cu cizme și mănuși care conferă putere supraomenească, se dovedește a fi căpitanul unei corăbii zburătoare și al unui echipaj de pirați. Căpitanul Swing, cum îi spun pirații, îl duce pe protagonist la o bază secretă din Essex, de pe Insula Cindery, și îi arată că a inițiat o societate democratică bazată pe tehnologia revoluționară a electricității.

Din păcate, un grup de plutocrați având un meteorit radioactiv caută să înrobească societatea umană, iar căpitanul Swing, pe numele său adevărat Jonathan Rheinhardt, ar vrea să organizeze un raid ca să le ia plutocraților meteoritul. Un agent al plutocraților incendiază atelierele de pe insulă, iar căpitanul Swing piere.

Charlie Gravel îi conduce pe pirați în acel raid, se confruntă cu adevăratul autor al masacrului de la începutul volumului - un mutant imens, aflat în slujba plutocraților - iar în final îi încredințează conducerea navei zburătoare lui Polly, cea care îi servise drept secund savantului, apoi se întoarce la îndatoririle sale de polițist.

Planșele benzii desenate sunt intercalate cu pagini cu gravuri, în care săpitanul Swing li se adresează direct cititorilor, iar în ultimele pagini ale romanuljui grafic veți găsi o galerie cu coperte ale fasciculelor individuale în care a apărut inițial Captain Swing...

Intriga este alertă și spectaculoasă. Grafica este bună, dar nu excepțională. Între noi fie vorba, prezentarea - paginile de titlu, gravurile intercalate, galeria din final, copertele - m-a impresionat mai mult decât banda desenată propriu-zisă.

Pe ansamblu, cu toate că nu se compară nici cu Steampunk: Manimatron, nici cu Lady Mechanika, Captain Swing... a meritat banii și timpul petrecut cu lectura. (Puteți comanda și dumneavoastră un exemplar aici.) În ceea ce mă privește, aș vrea să reiau niște albume BD mai reușite (și mai renumite) - "Orașele obscure" de Schuiten și Peeters.

Dar despre acelea am să vă relatez cu alte prilejuri.

sâmbătă, 22 aprilie 2017

Ioan Groșan, "Un om din Est" (2010)

În copilărie și adolescență, în intervalul 1983 - 1989, am urmărit cu multă plăcere în revista Știință și tehnică două seriale semnate Ars Amatoria: Epopeea spațială 2084, respectiv Planeta mediocrilor. Ulterior, am cumpărat cele două foiletoane în volum, ocazie cu care am aflat că autorul lor se numea Ioan Groșan. Tot la începutul anilor 1990, am achiziționat un exemplar dintr-un alt roman al acestui autor, O sută de ani de zile la porțile Orientului. L-am citit cu multă plăcere la vremea lui, ba chiar l-am cumpărat a doua oară în 2009, în ediție cartonată.

Așa se face că, în 2010, la librăria plasată pe Bulevardul Dacia din Capitală dinaintea a ceea ce era pe atunci Muzeul Literaturii Române, am cumpărat fără să stau prea mult pe gânduri o altă carte de Ioan Groșan, Un om din Est, volumul I (Editura Noul Scris Românesc și Editura Tracus Arte, București, 2010).

O primă răsfoire nu m-a încurajat prea tare la lectură. Așa se face că Un om din Est a stat la raft, pe un rând din spate, mai mulți ani - până în octombrie 2016, când am citit-o în vreo două zile.

Și iată ce am aflat:

Acțiunea romanului Un om din Est e plasată în România, spre finalul anilor 1980, într-un orășel transilvănean numit Steinburg. Protagonistul este un profesor cu veleități de scriitor, Iuliu Borna, iar printre celelalte personaje se numără colegi de-ai săi (Nelu Cucerzan, zis Nelu Sanepidu', respectiv Grigore Samsaru), pădurari (Willy Schuster și tatăl său, Klaus), directoarea Szekely, doctorița Vianda Ticărău și așa mai departe.

Personajele duc o existență anostă, cu ședințe de partid, ore de serviciu, rapoarte. Pentru condimentarea vieții altfel fade, unii merg la petreceri în familie, alții la partide de pocher, iar alții (precum Nelu Sanepidu') circulă prin țară pentru a avea relații pasagere cu diverse necunoscute. Câțiva, mai naivi, încearcă să se pună bine cu puterea, precum Grigore Samsaru, care se străduiește să intre în Partidul Comunist, sau Willy Schuster, care servește propaganda naționalist-comunistă și care reperează un cerb-trofeu pentru palmaresul de vânător al dictatorului. Destul de des, eforturile acestea eșuează în penibil și ridicol, iar răsturnările de situație sunt amuzante.

Volumul se închieie cu izbucnirea revoltelor populare din decembrie 1989 și cu o scenă tip "Orice naș își are nașul."

Am remarcat, pe de o parte, grija autorului în redarea atmosferei din orașele provinciale românești ale perioadei comuniste. (În privința asta, Un om din Est poate fi citit ca un roman istoric.) Pe de altă parte, am apreciat minuțiozitatea cu care domnul Ioan Groșan a structurat intriga - firele narative ale diferitelor personaje se întretaie în moduri interesante și uneori neașteptate.

Am apreciat și caracterizarea personajelor - prin comportament, prin limbaj. Domnul Groșan s-a dovedit a fi aici un atent observator al societății în care trăim. (Poate tocmai de aceea v-aș sfătui să nu lăsați Un om din Est la îndemâna copiilor de acasă sau în văzul colegilor de serviciu. Limbajul personajelor este pe alocuri licențios.)

Ar mai fi de adăugat buna utilizare a puctului de vedere în narațiune - cele mai multe secțiuni sunt narate în omnisciență selectivă multiplă - și alternarea punctului de vedere obiectiv cu cel subiectiv: unele secțiuni sunt extrase dintr-o epistolă-jurnal adresată de Nelu Sanepidu' colegului și prietenului său Iuliu Borna.

Adăugați la toate astea un strop de realism magic și mult comic de situație și veți înțelege de ce aștept cu interes volumul al doilea al romanului Un om din Est. (Sper să nu avem la fel de mult de așteptat precum cititorii primului volum din Delirul de Marin Preda.)

Până la acea apariție, însă, mă bate un gând să recitesc Plantea mediocrilor și O sută de ani de zile la porțile Orientului, respectiv să duc la bun sfârșit o colecție de proză scurtă a domnului Ioan Groșan, Povestiri alese. Dar despre acelea vom discuta cu alte prilejuri.

vineri, 21 aprilie 2017

Fritz Leiber, "The First Book of Lankhmar" (2001)

În 2006, prin amabilitatea importatorilor mei preferați de la Nautilus, am achiziționat o sumedenie de volume din colecția Fantasy Masterworks, de la editura Gollancz. Dintre acestea, în perioada decembrie 2014 - aprilie 2017, am parcurs un volum omnibus de Fritz Leiber, The First Book of Lankhmar (Editura Gollancz, Londra, 2001).

Și iată ce am aflat:

The First Book of Lankhmar reunește primele patru volume dintr-o serie de șapte dedicate aventurierilor Fafhrd și Șoricarul Cenușiu. În ordine, acestea sunt Swords and Deviltry, Swords Against Death, Swords in the Mist și Swords Against Wizardry. Acțiunea este plasată pe tărâmul Newhon, iar cei doi aventurieri locuiesc într-un oraș numit Lankhmar, dar călătoresc adesea pe meleaguri exotice. Fiecare carte din serie conține povestiri și nuvele, așezate nu în ordinea scrierii sau a publicării, ci în cronologia internă a evenimentelor - căci saga celor doi spadasini se întinde pe mai multe decenii.

Ca subiect, The First Book of Lankhmar pare să fie veriga de legătură dintre Conan barbarul și Lumea-disc. Astfel, deși Leiber își poartă antieroii prin aventuri spectaculoase ce implică dueluri, magie, intrigi și seducții, adesea apar elemente de farsă, personaje caricaturale și incidente amuzante. Căci Leiber oferă divertisment și nu se așteaptă să îi luăm prea tare în serios poveștile...

Ceea ce separă însă net volumul acesta de o puzderie de tomuri swords-and-sorcery scrise la normă este stilul literar. Pe lângă vocabularul bogat și frazarea îngrijită a discursului narativ, autorul aduce un element surprinzător și greu de egalat: foarte des (dar nu întotdeauna), personajele vorbesc în pentametru iambic, cu o sintaxă și o prozodie sosite parcă din piesele de teatru elisabetane. (Părinții lui Fritz Leiber au fost actori într-o trupă shakespeareană și autorul însuși a jucat alături de ei în tinerețe.) Astfel, cititorii simt pe fiecare pagină că personajele acelea provin din altă epocă și din altă cultură, în loc să rămână cu impresia că ele sunt doar niște contemporani de-ai noștri îmbrăcați în costume fistichii. Iar poveștile despre săbii și vrăjitorii ale lui Leiber par să fi fost scrise nu doar în umbra lui Conan barbarul, ci și cu gândul la Sir John Falstaff.

Cititorul întoarce ultima filă a primei cărți din Lankhmar cu un zâmbet și cu multă recunoștință pentru meșteșugul și strădania autorului. (Puteți comanda și dumneavoastră un exemplar aici.) Firește, rămâne de parcurs al doilea volum omnibus despre Fafhrd și Șoricarul Cenușiu. Dar despre acela vom discuta cu alt prilej.

joi, 20 aprilie 2017

R. Ormiston & N. M. Wells, "William Morris" (2013)

Dacă ați parcurs postările recente de la Țesătorul, e posibil să fi rămas cu impresia că, de la editura Flame Tree Publishing, nu am cumpărat decât albume despre dragoni, artă fantastică, steampunk și distopii. Nu e chiar așa. De fapt, în 2016, am achiziționat din anticariatul Antic ExLibris din București, la preț promoțional, un album realizat de Rosalind Ormiston și Nicholas Michael Wells, William Morris - Artist, Craftsman, Pioneer (Flame Tree Publishing, Londra, 2013). L-am parcurs în două zile la mijlocul lunii ianuarie 2017.

Și iată ce am aflat:

"Introducerea" prezintă pe scurt importanța lui William Morris (1834-1896) în contextul epocii victoriene și al unei renumite mișcări artistice.

O secțiune amplă detaliază "Viața și opera", punând accentul asupra activității lui William Morris ca proiectant de hârtie de tapet, țesături, tapiserii, mobilier, ceramică, dar amintind și realizările sale ca eseist, romancier, poet, activist politic și pictor.

A doua secțiune majoră a albumului tratează despre "Arte și meșteșuguri", o mișcare artistică semnificativă din a doua jumătate a secolului al nouăsprezecelea în care William Morris a jucat un rol de frunte.

Aproape pe fiecare pagină a volumului veți găsi imagini cu lucrările artistului britanic, dar și reproduceri ale unor lucrări create de colaboratori ai săi, precum Dante Gabriel Rosetti, Charles Voysey, John Henry Dearle, Edward Burne-Jones, respectiv de fiica sa, May Morris.

Albumul se încheie cu sugestii de lecturi suplimentare referitoare la William Morris și la mișcarea "Arte și meșteșuguri", cu o secțiune de mulțumiri și cu un foarte util index.

Ceea ce am remarcat, pe de o parte, a fost organizarea materialului în capitole și secțiuni scrise accesibil și tehnoredactate elegant. Pe de altă parte, bogăția imaginilor artistice din album, redate în înaltă definiție, este cu adevărat copleșitoare. Retrospectiv, e uimitor cum, într-o viață nu foarte lungă, un om talentat și disciplinat a reușit să exceleze nu într-un singur domeniu, ci în zece. (Dacă doriți să aflați toate detaliile, puteți comanda un exemplar din albumul William Morris aici.)

Cât despre mișcarea artistică promovată cu asiduitate de artistul britanic, "Arte și meșteșuguri" avea să treacă Marea Mânecii și, transformată, să devină celebră în Europa continentală și în lume sub numele de "Art Nouveau".

Dar despre subiectul acesta rămâne să discutăm cu alte ocazii. 

marți, 18 aprilie 2017

Dave Golder, "Dystopia" (2015)

În iunie 2014, la Țesătorul, am postat o prezentare a unui album cu lucrări grafice intitulat Steampunk. Probabil nu veți fi surprinși dacă am să vă spun că, spre finalul lunii decembrie 2016, de la anticariatul Antic ExLibris din București, am achiziționat un alt album din seria "Gothic Dreams". Acesta îl are ca autor pe Dave Golder și se intitulează Dystopia: Post-Apocalyptic Art, Fiction, Movies & More (Flame Tree Publishing, Londra, 2015). 

Am parcurs albumul chiar în ziua în care îl cumpărasem. Și iată ce am aflat:

"Cuvântul înainte" îi aparține lui Pat Mills, întemeietorul revistei de benzi desenate 2000 A.D. Capitolele următoare tratează, pe rând, despre distopii literare, despre distopie în cinematografie și în serialele de televiziune, despre viziuni distopice în arta grafică și în benzile desenate, precum și despre jocuri video de inspirație distopică.

Albumul este amplu ilustrat cu imagini color - coperte de carte, afișe cinematografice, cadre din filme sau jocuri, pe de o parte, artă grafică originală, pe de alta. De asemenea, Dystopia este foarte îngrijit sub aspectul tehnoredacătrii - titlurile și subtitlurile sunt imprimate cu litere spectaculoase, iar fondul paginilor este marmorat.

Volumul se încheie cu o serie de recomandări - site-uri din rețea care au legătură cu tematica volumului.

Pe ansamblu, Dystopia nu este doar o lucrare concepută pentru adolescenți și tineri, ci și un volum bine documentat și bine organizat. Ca urmare, îmbină într-un mod cât se poate de mulțumitor valoarea de divertisment (prin prezentarea grafică foarte atractivă) și valoarea educativă (prin informațiile prezentate). În consecință, Dystopia are să ocupe un loc onorabil în colecția mea și urmează să aibă parte cândva de o a doua lectură.

Firește, de la Flame Tree Publishing am achiziționat și alte albume de artă. Dar despre acelea am să vă relatez cu alte ocazii.

David Rose, "Enchanted Objects" (2014)

La jumătatea lunii septembrie 2016, prin amabilitatea anticarilor de la Antic ExLibris, am achiziționat un exemplar cartonat dintr-o lucrare a domnului David Rose, Enchanted Objects - Design, Human Desire and the Internet of Things (Editura Scribner, New York, 2014). L-am parcurs în octombrie, în aproximativ o săptămână.

Și iată ce am aflat:

Domnul David Rose este antreprenor și profesor la MIT Media Labs. Volumul de față tratează despre tendințe tehnologice actuale - unele dominante, altele emergente.

"Introducerea" prezintă subiectul cărții, scopul său și o anecdotă relevantă privitoare la o vizită efectuată de regizorul J. J. Abrams la laboratoarele mediatice MIT și la relația oamenilor cu tehnologia viitoare.

"Prologul" tratează despre dispozitivele portabile din prezent care absorb de la an la an funcțiile a diverse artefacte mai vechi (și le fac inutile), despre farmecul uneltelor și aparatelor cu interfață simplă, despre relația dintre basme și dorințele umane - și despre obiectele "fermecate".

Partea întâi prezintă patru viitoruri posibile care se manifestă deja. Capitolul întâi se ocupă de cea mai evidentă tendință: "Lumea terminalelor - dominația plăcilor de sticlă". Paradoxal, deși ubicue în lumea occidentală, telefoanele mobile inteligente și tabletele nu au un precedent în basmele populare și, după părerea autorului, nu au capacitatea de a ne încânta sau de a ne fermeca.

Capitolul al doilea se orientează în schimb către "Proteze - noua ta versiune bionică". Autorul contrastează personaje postumane din cultura populară (Bărbatul de șase milioane de dolari și Femeia bionică) și realizările recente din domeniul proteticii - viziunea amplificată și realitatea amplificată (ca exemple, sunt menționate căștile piloților militari, respectiv Google Glass).

Capitolul al treilea se concentrează asupra unui subiect recurent în cultura populară: "Animism - traiul cu roboții sociali". David Rose trece în revistă exemple fictive din Star Wars și Metropolis, amintește originea termenului "robot" în piesa lui Karel Čapek R. U. R. (1920), apoi menționează roboții lui Asimov și androizii din Blade Runner. În secțiuni ulterioare ale capitolului, autorul tratează despre receptarea de către public a diverselor modele experimentale de roboți, despre reacțiile emoționale pe care le avem în prezența roboților, respectiv despre problemele practice legate de numărul de agenți artificiali din viața noastră în raport cu numărul de funcții pe care le au de îndeplinit.

Capitolul al patrulea, în schimb, aduce în discuție "Obiecte fermecătoare din viața de zi cu zi". Printre exemplele prezentate se află un portofel care se deschide din ce în ce mai greu pe măsură ce ne apropiem de limita bugetului și o carte de credit care ne recompensează pentru exercițiile fizice.

Partea a doua a lucrării tratează despre "Șase aspirații umane": omnisciență, telepatie, securitate, nemurire, teleportare și exprimare. O secțiune introductivă discută "Interacțiunea dialectică: ficțiune și invenție", mai exact modul în care artefacte ficționale au dus la crearea unor produse în lumea reală.

Într-un capitol dedicat "Omniscienței", David Rose prezintă diverse aspecte: dezvăluirea adevărului (care a dus la crearea detectorului de minciuni), cunoașterea instantanee (care a dus la prototipul sferei ambientale), furnizarea unui impuls convingător (care a dus la crearea unor cadrane pentru măsurarea energiei), ajutorul în luarea deciziilor (care a dus la aparate pentru previziuni meteorologice), respectiv ajutorul în reglarea ritmului (care a dus la ceasul Google).

Capitolul dedicat "Telepatiei" prezintă alte prototipuri dedicate unor funcții specifice. Astfel, pentru a indica proximitatea există soneria Google, pentru a comunica simpatia a fost creată jacheta ce ne îmbrățișează de câte ori primim Like pe Facebook, pentru conexiuni propice există portalurile de echipă, pentru a ține legătura cu cei dragi - cabinetul Skype, iar pentru a sprijini poveștile în familie - măsuța de cafea Facebook.

În capitolul dedicat "Securității" se discută tehnologii referitoare la pregătirea adecvată (umbrela ambientală), la comportamentul responsabil (webcam pe capota automobilelor, Google Glass), la pază și protecție (încuietori electronice, zgardă RFID pentru câini), respectiv la protejarea prin mijloace non-letale (taser).

Capitolul dedicat "Nemuririi" trece în revistă prototipuri care ne ajută să ne relaxăm și să ne calmăm (scaunul Pandorei, ceasul care măsoară stresul), care încurajează comportamentul sănătos (cutia cu medicamente luminescentă), care au efecte preventive sau sociale (solnița-santinelă, furculița vibratoare), care încurajează autoreflecția (oglinda sănătății). Concluzia capitolului este că, paradoxal, o viață lungă și sănătoasă va fi suficientă.

Capitolul despre "Teleportare" vine cu probleme (și soluții) din domeniul deplasării. Zborul (pentru care au apărut quadrocopterele), deplasarea fără efort (pentru care s-au inventat stațiile ambientale de autobuz), automobilul-valet (pentru care există șoferul Google), respectiv călătoria ca destinație în sine (pentru care există zboruri la clasa întâi cu Liniile Aeriene ale Emiratelor Arabe Unite).

Capitolul referitor la "Exprimare" prezintă aspecte legate de inversarea curbei de învățare (karaoke, jocurile Guitar Hero), de bricolaj (imprimante 3D, Lego Mindstorms), respectiv de unelte pentru creativitate (pensula Io).

Partea a treia tratează pe larg despre "Proiectarea fermecării". Secțiunea introductivă, "Capacitatea extraordinară a simțurilor umane", atrage atenția asupra faptului să simțuri umane precum cel auditiv, cel olfactiv sau cel tactil sunt insuficient folosite de tehnologiile contemporane hipervizuale.

Următorul capitol examinează cealaltă latură a problemei - "Senzorii tehnologiei și bricolajul fermecat" - și conduce către un alt grupaj de capitole: "Șapte abilități ale obiectelor fermecate". În ordine, aceste însușiri sunt după cum urmează: Să ne informeze dintr-o privire. Să reacționeze la gesturile noastre. Să ni le permitem. Să le putem purta. Să fie indestructibile. Să le putem utiliza. Să ne putem atașa emoțional de ele. (Firește, fiecare asemenea însușire este ilustrată cu exemple tehnologice de dată recentă.)

Apoi, în cuprinsul lucrării se află un capitol despre "Cinci trepte pe scara fermecării". Prima treaptă o reprezintă conectarea - adăugarea de senzori și conectarea la Internet. A doua treaptă e personalizarea - adăugarea și aducerea la zi a unor informații personale. A treia treaptă o constituie socializarea - adăugarea de conexiuni cu prietenii, rudele și colegii. Treapta a patra e ludificarea - adăugarea de elemente amuzante și motivante preluate din jocurile video. Treapta a cincea o reprezintă narativitatea - adăugarea unei povești umane produsului, serviciului sau utilizatorului.

Partea a patra (și cea din urmă) le este dedicată "Sistemelor fermecate". În capitole succesive, autorul tratează despre locuințe cu capacități de transformare, despre locuri de muncă echipate pentru teleconferințe și teleprezență, despre orașe orientate către oameni (inclusiv cu vehicule care se parchează singure), după care aduce în discuție aspirații viitoare ce pot fi satisfăcute de obiectele "fermecate". Printre acestea se numără obiecte create la comandă, obiecte care ajută la calmarea utilizatorilor, obiecte care pot fi programate (eventual "hăcuite"), obiecte care învață, obiecte cu umbre numerice, precum și obiecte "fermecate" cu care să se poată subverti alte obiecte "fermecate".

Volumul se încheie cu "O metaforă și o macrotendință". Metafora prezintă rețeaua informatică internațională ca pe o versiune contemporană a electricității (ubicuă, "invizibilă" și absolut necesară pentru funcționarea societății moderne).

Macrotendința o constituie roiul - o puzderie de artefacte suficient de inteligente, conectate la Internet și coordonate, ce vor face parte din traiul de zi cu zi în viitorul apropiat.

Dave Rose ne oferă și o abordare a proiectării din perspectivă muzicală - crearea noilor artefacte în armonie unele cu altele, mai degrabă decât în izolare.

Volumul mai conține o secțiune de mulțumiri, note de final și un index.

Pe ansamblu, am apreciat Enchanted Objects pentru tema aleasă (persoane precum domnul David Rose creează, în fond, dispozitive noi care, în unele cazuri, ajung ulterior să facă parte din viața noastră de zi cu zi), precum și pentru maniera de organizare și prezentare. Cartea e structurată în părți, capitole și subcapitole, secțiunile sunt scrise clar și concis, ideile prezentate sunt susținute cu argumente și cu exemple (adesea din experiența personală de proiectant și antreprenor a autorului), iar limbajul este accesibil și inteligibil, ceea ce face lucrarea mau ușor de înțeles și de apreciat de către publicul cititor larg.

Ca urmare, vă recomand și dumneavoastră volumul Enchanted Objects. În ceea ce mă privește, am început deja să parcurg o lucrare cu un subiect similar, Design Futures. Dar despre aceea rămâne să discutăm cu alt prilej.

duminică, 16 aprilie 2017

Max Barry, "Jennifer Government" (2003)

În primăvara anului 2017, prin amabilitatea importatorilor mei preferați de la Nautilus, am achiziționat un exemplar dintr-un roman al autorului australian Max Barry, Jennifer Government (Editura Abacus, Londra, 2004). L-am parcurs în ultima decadă a lunii martie 2017. Și iată ce am aflat:

În viitorul apropiat imaginat de autor, Australia, Noua Zeelandă și Marea Britanie au aderat la Uniunea Nord-Americană, unde capitalismul a triumfat în asemenea măsură încât nu se mai plătesc impozite, nu se mai acordă ajutoare sociale, copiii merg la școli sponsorizate de magacorporații, iar adulții adoptă numele companiei la care sunt angajați. (Firește, dintr-o notă plasată strategic pe una dintre primele pagini ale cărții aflăm că numele cât se poate de reale ale unor companii sunt utilizate doar în mod imaginar, cu scop literar, aparent fără intenția de a denigra acele instituții în lumea reală.)

Pe acest fundal se desfășoară simultan mai multe fire narative convergente. Astfel, Hack Nike primește misiunea neoficială de a asasina câțiva adolescenți pentru a stimula vânările de încălțăminte sport. Iubita lui Buy Mitsui, Violet, dezvoltă un virus informațional foarte eficace, apoi se pomenește implicată în conflicte la vârf între corporații. Billy Bechtel își pierde postul, apoi ajunge să fie recrutat de NRA și implicat într-o tentativă de asasinare a președintelui Uniunii. Iar Jennifer Government caută să îl aresteze pe inițiatorul acestor mașinațiuni, John Nike, și să îl defere justiției.

Impresia distinctă pe care am avut-o citind acest roman cyberpunk din a treia generație este că domnul Max Barry nu doar a citit No Logo de Naomi Klein, ci că a luat și notițe. Astfel, incidente reale în care unii tineri au fost jefuiți în anii 1990 doar pentru că purtau pantofi sport de firmă (descrise în volumul cercetătoarei canadiene) au fost extrapolate într-o campanie de marketing bazată pe asasinate în Jennifer Government. Transferul de la valoarea intrinsecă a bunurilor de consum la valoarea simbolică a mărcilor comerciale, analizat în No Logo, e împins la extrem prin preluarea de către personajele domnului Barry a numelui companiilor pentru care lucrează. Vandalizarea panourilor publicitare și transformarea acestora în mesaje de protest, prezentată în volumul doamnei Klein, devine un element destul de important în romanul autorului australian. Și exemplele ar putea continua.

(Deloc întâmplător, ediția britanică a romanului Jennifer Government are pe copertă o recomandare semnată chiar de Naomi Klein.)

Lăsând deoparte această conexiune cu o influentă lucrare de nonficțiune (similară, dacă vreți, cu aceea dintre unele lucrări din prima generație cyberpunk, în anii 1980, și Al Treilea Val de Alvin Toffler), aș dori să subliniez pronunțatul caracter distopic al romanului domnului Barry. Astfel, destinele personajelor sunt influențate de contracte stufoase, de neînțeles - de-a dreptul kafkaești. Cadrul geopolitic global al romanului amintește, în filigran, de cel din O mie nouă sute opzeci și patru de George Orwell. Viața de zi cu zi din acest viitor imaginar se bazează mult pe divertisment, bunuri de consum, mass-media și reclame, precum Minunata lume nouă a lui Aldous Huxley. Iar egoismul și dorința de manipulare al personajelor negative sunt tipice pentru literatura cyberpunk.

Dintre calitățile acestui roman aș mai aminti intriga foarte dinamică și excelent organizată. În pofida dimensiunilor destul de respectabile (336 de pagini), Jennifer Government se citește repede, căci capitolele sunt scurte, acțiunea e trepidantă, loviturile de teatru se țin lanț, iar fiecare capitol se încheie cu un cârlig narativ. Efectul este cu atât mai pregnant cu cât firele narative sunt numeroase - cam ca în River of Gods de Ian McDonald.

De asemenea, în ceea ce privește satira împotriva capitalismului târziu, romanul scriitorului australian rivalizează cu Snow Crash de Neal Stephenson sau cu Headcrash de Bruce Bethke. Spre deosebire de prima generație cyberpunk, unde umorul era absent (cu excepția cărților profesorului Rudy Rucker) sau a apărut cu întârziere, Max Barry știe cum să își amuze cititorii.

Pe de altă parte, unii dintre cei ce au recenzat romanul înaintea mea au obiectat că personajele din Jennifer Government sunt superficiale și simple - până la caricatural. Deși obiecția pare destul de întemeiată - căci personajele care se dezvoltă sau evoluează în roman sunt extrem de puține - aș aminti că superficialitatea pare să fie un efect secundar al peisajului mediatic contemporan, așa cum a subliniat Nicholas Carr în The Shallows, iar romanul lui Max Barry, care imaginează o versiune dusă la extrem a societății occidentale contemporane, e convingător și pentru că prezintă personaje lipsite de profunzime psihologică. (De altfel, direcția aceasta fusese explorată, profetic, de către Huxley.)

Ceea ce aș avea eu să îi reproșez acestei cărți este însă altceva. Spre deosebire de alte lucrări din genul cyberpunk, care creează foarte convingător o atmosferă și au un stil evocativ, pe alocuri liric, Jennifer Government este scrisă într-un stil funcțional, cu multe dialoguri și multă acțiune, însă fără atmosferă. Stilistic vorbind, amintește mai curând de unele proze scurte scrise de Ernest Hemingway în tinerețe decât de opera timpurie a lui William Gibson. Și, dacă acțiunea și suspansul unui roman ne ajută să ducem la bun sfârșit prima lectură, cu siguranță că atmosfera și stilul (dacă există) ne vor încuraja să reluaăm cartea mai devreme sau mai târziu.

Pe ansamblu, Jennifer Government s-a dovedit a fi o lectură captivantă, eminamente adaptabilă pentru marele ecran, însă cu siguranță că îi lipsește ceva pentru a fi o capodoperă literară. (Dacă doriți, puteți comanda un exemplar aici.) Mai mult, acest roman m-a convins să cumpăr un altul de același autor, Lexicon. Dar despre acela am să vă relatez cu altă ocazie. 

vineri, 14 aprilie 2017

Ian McDonald, "River of Gods" (2004)

În 2009, prin amabilitatea importatorilor mei preferați de la Nautilus, am achiziționat un exemplar dintr-un roman de Ian McDonald, River of Gods Editura Gollancz, Londra, 2009). Am încercat să îl citesc (mai ales că părea să i se potrivească tematicii unei teze de doctorat pe care o pregăteam pe atunci), doar că m-am poticnit și am abandonat lectura după numai câteva pagini. Căci textul, cu acțiunea plasată în 2047, în India, era presărat cu termeni hindi, dintre care destui nu se regăseau în glosarul de la sfârșitul cărții.

Au trecut anii, am mai parcurs niște cărți despre buddhism, hinduism și alte aspecte ale culturii indiene, după care am reluat lectura romanului - de această dată de pe o tabletă care îmi permitea să deschid cvasiinstantaneu definiții de dicționar lângă termenii pe care nu îi înțelegeam.

Așa am dus la bun sfârșit River of Gods în intervalul octombrie - decembrie 2016. Și iată ce am aflat:

În viitorul imaginat de Ian McDonald, la un veac după cucerirea independenței, India s-a fragmentat în state rivale, dintre care două, Bharat și Awadh, sunt pe picior de război din cauza unui baraj construit ilegal. Clima s-a schimbat, musonul nu a mai adus ploi de trei ani, iar seceta a cauzat foamete și tulburări sociale.

Pe acest fundal se desfășoară existența mai multor personaje - unele din partea locului, altele occidentale. Printre ele se numără Shiv (traficant de organe), domnul Nandha (vânător de inteligențe artificiale), Shaheen Badoor Khan (secretarul doamnei prim-ministru), Najia (jurnalistă), Lisa Durnau (cercetătoare în fizica fundamentală), Thomas Lull (cercetător în inteligența artificială), Tal (postuman neutru) și Vishram (comediant).

Viețile lor sunt periclitate de mai multe crize simultane și convergente. Shiv e hăituit de roboții ucigași ai unei agenții de recuperarea datoriilor. Domnul Nandha vede cum i se detramă căsnicia. Khan e victima unei înscenări și martorul căderii unui guvern. Najia distruge imaginea publică a unui politician. Durnau și Luill sunt implicați în dezvoltarea unui univers virtual cu viață artificială, dar și în rezolvarea enigmelor de la bordul unui asteroid străvechi, amenajat ca habitat de o altă civilizație. Tal ajunge pionul unor jocuri din culisele puterii politice. Iar Vishram se implică în administrarea unei afaceri de familie și în folosirea unui univers paralel ca sursă de energie.

Probabil că alți scriitori ar fi dezvoltat fiecare dintre aceste subiecte în câte un roman separat și ne-ar fi oferit peste o jumătate de duzină de cărți. Ian McDonald nu doar a îmbinat toate aceste fire narative, dar a și făcut-o cu deosebită măiestrie. Am remarcat grija cu care fiecare capitol se încheie cu un cârlig narativ, atenția cu care este dozat suspansul și migala cu care autorul a construit o rețea de relații cauzale între firele narative.

Am remarcat, de asemenea, atmosfera foarte convingătoare, caracterizarea personajelor prin discurs și prin acțiune, documentarea impresionantă din spatele scriiturii și discursul narativ bine controlat stilistic - evocativ și adesea poetic.

Firește, cititorii atenți vor discerne în River of Gods o mulțime de trimiteri intertextuale - la Neuromantul de William Gibson și la Synners de Pat Cadigan, la Visează androizii oi electrice? de Philip K. Dick și la Eon de Greg Bear, la Zeii înșiși de Isaac Asimov și la Permutation City de Greg Egan. Pe ansamblu, însă, multitudinea firelor narative, densitatea informațională, bombardamentul mediatic la care sunt supuse personajele, precum și impresia permanentă de suprapopulare, poluare și criză iminentă justifică comparația cu marile distopii ale lui John Brunner. Pe bună dreptate, într-o cronică dedicată romanului River of Gods în The Guardian, Christopher Priest a afirmat că Ian McDonald a scris Stand on Zanzibar pentru epoca numerică.

Voi așeza acest roman la loc de cinste în colecția mea, alături de Necroville și de alte capodopere ale literaturii (post)cyberpunk. (Puteți comanda și dumneavoastră un exemplar aici.) Și, dacă încântarea pe care mi-a adus-o finalul grandios al acestei cărți a fost întrucâtva umbrită de faptul că lectura s-a sfârșit, nu e totul pierdut. Căci Ian McDonald a publicat și un volum de schițe și povestiri plasat în același univers imaginar, Cyberabad Days. Dar despre acela am să vă relatez cu alt prilej.