duminică, 18 decembrie 2016

Jeff Somers, "The Final Evolution" (2011)

O zicală germană spune că toate lucrurile au un capăt, numai cârnatul are două. Încet-încet, am ajuns la capătul seriei cyber-noir a autorului american Jeff Somers. Este vorba despre romanul The Final Evolution (Editura Orbit, Londra, 2011), al cincilea din seria care îl are ca protagonist-narator pe asasinul plătit Avery Cates. L-am cumpărat în aprilie 2012 de la importatorii mei preferați, Nautilus, și l-am parcurs în intervalul mai 2014 - iulie 2015.

Să vedem despre ce tratează:

Ca și în romanele precedente ale seriei, precum The Eternal Prison sau The Terminal State, anti-eroul Avery Cates călătorește printr-un viitor apropiat, postapocaliptic, în care structurile sociale s-au destrămat, populația a scăzut dramatic, iar mutanții cu puteri para-psihice se confruntă cu avataruri robotice postumane.

De această dată, protagonistul trebuie să îl găsească pe legendarul asasin Cainnic Orel, iar cercetările se desfășoară în Mexic, în Statele Unite, în Spania, în Germania. Pe de o parte, Avery Cates este însoțit de tineri acoliți precum Adora și Remy. Pe de altă parte, implanturile sale cibernetice au înregistrate simulări de personalitate ale unor personaje decedate, ca Dolores Salgado, Dick Marin și Dennis Squalor - iar observațiile lor răsună din când în când în mintea protagonistului.

Problema este că, dacă alte romane (post)cyberpunk par a fi versiunea literară a unor filme panoramice (Schismatrix) sau a unor romane grafice (Snow Crash), The Final Evolution amintește mai degrabă de jocurile video 3D-shooter de la finalul anilor 1990: multă acțiune violentă, multe arme de foc, multă muniție, multe replici sarcastice între personaje care sunt (sau cel puțin încearcă să pară) dure, însă foarte puțină atmosferă și nici urmă de dovadă că autorul ar fi încercat să se documenteze în privința locurilor despre care pretinde că scrie.

Ca urmare, lectura "lejeră" se dovedește destul de anevoioasă, dacă nu de-a dreptul obositoare, iar cititorul întoarce ultima filă a romanului The Final Evolution nu cu vreun regret, ci cu ușurarea secretă că seria a ajuns la capăt.

În ceea ce mă privește, nu am să păstrez în colecția personală seria Avery Cates a lui Jeff Somers. Dacă voi dori vreodată să parcurg o poveste cu personaje dure, arme de foc și multă muniție risipită, am să reiau seria Sin City de Frank Miller.

Dar despre acele romane grafice o să discutăm cu alte prilejuri.

joi, 15 decembrie 2016

J. G. Ballard, "Vermilion Sands" (1973)

A fost odată...

În alt deceniu, în alt mileniu, niște oameni frumoși și inimoși din Craiova (Viorel Pîrligras, Marian Mirescu, Dodo Niță, Mircea Liviu Goga) publicau o revistă trimestrială numită Orfeu din Orion. Într-un număr al acelei reviste, am citit "Orașul concentraționar", o povestire scrisă de un autor britanic, J. G. Ballard. Povestirea era însoțită de o prezentare a operei autorului în care, printre altele, se discutau succint romanele apocaliptice ale lui Ballard și volumul de povestiri interconectate Vermilion Sands.

Câțiva ani mai târziu, mulțumită acelei prezentări realizate de Viorel Pîrligras, am început să colecționez cărțile lui J. G. Ballard - ba chiar pe câteva le-am și citit. Așa se face că, prin 2007, am achiziționat de la anticariatul Antic ExLibris din București un exemplar din Vermilion Sands (Colecția Vintage, editura Random House, Londra, 2001).

Apoi... cartea aceasta, ca atâtea altele, a fost împachetată, mutată, depozitată, strămutată, despachetată și lăsată să aștepte netulburată la raft multă vreme...

Până în august 2016, când am parcurs-o într-o săptămână. Să vă spun și dumneavoastră despre ce este vorba:

Vermilion Sands reunește povestiri publicate inițial în periodice în intervalul 1956 - 1970. Toate povestirile sunt plasate în ceea ce pe atunci era viitorul apropiat (anii 1970), într-o stațiune de vacanță deșertică numită Vermilion Sands.

Printre personaje se numără arhitecți, poeți, avocați, vedete de cinema, precum și agenți imobiliari, șoferi și polițiști. Însă, într-o manieră tipic ballardiană, gloria vedetelor a apus, inspirația poeților și artiștilor e erodată de anxietăți și de nevroze, iar asupra stațiunii planează un aer de melancolie și de neglijență, căci Vermilion Sands nu mai este la modă.

Un aspect memorabil al acestei culegeri de povestiri îl reprezintă tehnologia suprarealistă. Astfel, în "The Cloud Sculptors of Coral D" niște aviatori sculptează nori cumulus, în "Prima Belladonna" protagonistul cultivă orhidee muzicale, în "The Screen Game" apar insecte și arahnide încrustate cu giuvaeruri, iar în "Studio 5, the Stars" poeții programează mașinării de scris poeme care generează banderole cu versuri.

Firește, cum J. G. Ballard era unul dintre autorii de frunte ai Noului Val din S.F.-ul britanic, tehnologia nu servește pentru un trai utopic, ci ca să scoată în evidență excentricitățile și idiosincraziile personajelor. Spre exemplu, în "The Singing Statues", o statuie cântătoare reflectă și amplifică până la paroxism narcisismul Lunorei Goalen. În "Cry Hope, Cry Fury", pigmenții fotosensibili folosiți pentru pictură dezvăluie nostalgiile secrete ale lui Hope Cunard. În "Venus Smiles", sculptura metalică scăpată de sub control transpune egomania artistei Lorraine Drexel. Iar în "The Thousand Dreams of Stellavista", o casă inteligentă, cu structuri variabile, păstrează stările emoționale ale vechilor locatari... și încearcă să îi ucidă pe cei noi.

În ciuda faptului că fiecare dintre povestiri este relatată din perspectiva altui protagonist-narator, aceștia au neașteptat de multe caracteristici în comun. Sunt bărbați albi între două vârste, din clasa de mijloc, educați (unii chiar foarte cultivați pe plan literar, muzical și artistic), introvertiți și... surprinzător de englezi în vocabular și în comportament, în pofida faptului că Vermilion Sands pare să fie plasată undeva în vestul Statelor Unite ale Americii.

Personajele principale feminine, la rândul lor, se încadrează adesea într-un tipar - foste celebrități, bogate, inaccesibile, dominatoare, narcisiste, însă uneori afectate în secret de o traumă sau de o anxietate.

Ca urmare, în fiecare povestire, când masca publică a personajelor e erodată de pulsiunile secrete, relațiile dintre personaje ajung la un conflict acut, iar rezultatele sunt uneori tragice, ca în "The Cloud Sculptors of Coral D", atunci când nu alunecă în farsă, ca în "Studio 5, the Stars".

Pe ansamblu, Vermilion Sands constituie o experiență de lectură de neuitat, iar efectul de ansamblu al povestirilor, parcurse una după alta, este mult mai intens decât în cazul în care acestea ar fi citite separat, la mari intervale de timp. Nu îmi rămâne decât să îi mulțumesc și pe această cale (chiar dacă cu o întârziere de aproape trei decenii) lui Viorel Pîrligras pentru recomandarea de lectură din Orfeu din Orion, iar pe dumneavoastră, ca de obicei, vă invit să faceți o vizită virtuală la importatorii mei preferați de la Nautilus. (Puteți comanda, la un preț rezonabil, un exemplar din Vermilion Sands aici.)

vineri, 9 decembrie 2016

J. Loeb & T. Sale, "Batman: The Long Halloween" (2011)

Are și ComiCon-ul rostul lui...

Spre finalul secolului al XX-lea, dintr-un anticariat bucureștean, cumpărasem un roman grafic francez intitulat Batman: Un long Halloween. Acesta conținea primele trei episoade dintr-o lucrare mai amplă, tradusă din engleză. L-am parcurs la vremea lui.

După aproape două decenii în care l-am păstrat la raft, l-am oferit cadou pentru a-i face loc altui roman grafic, Gotham by Gaslight. Îmi pierdusem speranța că aveam să procur sau să citesc vreodată ediția integrală.

Paradoxal, la câteva săptămâni după aceea, am avut ocazia, în cadrul târgului de bandă desenată ComiCon 2016, desfășurat în luna mai la București, să cumpăr o ediție integrală. Și așa se face că, în intervalul mai-iunie 2016, am citit Batman: The Long Halloween (DC Comics, New York, 2011) de Jeph Loeb și Tim Sale.

Să vă spun și dumneavoastră despre ce este vorba:

Acțiunea din The Long Halloween se plasează, cronologic vorbind, după Batman: Year One și tratează o etapă timpurie din cariera super-eroului titular. Mai exact, alături de detectivul Jim Gordon și de procurorul Harvey Dent, Batman luptă împotriva crimei organizate.

Lucrurile se complică însă când, de fiecare sărbătoare importantă (Halloween, Ziua Recunoștinței, Crăciun, Anul Nou și așa mai departe), un asasin misterios atacă sau ucide fie niște membri ai diverselor organizații criminale, fie reprezentanți ai forțelor de ordine. Diferitele familii mafiote, în frunte cu cea condusă de Carmine "Romanul" Falcone, se suspectează una pe alta, Batman îl suspectează pe Joker, iar numărul atentatelor și victimelor continuă să crească de la o lună la alta.

În cele din urmă, ancheta conduce la o soluție oficială, însă cu un preț teribil: în tribunal, procurorul Harvey Dent este parțial desfigurat cu acid, iar în urma experienței abandonează căile legale și devine Two-Face, un criminal care vânează alți criminali. (Firește, misterul asasinului care atacă de sărbători are și o soluție neoficială sau două, însă acestea sunt dezvăluite abia pe ultimele pagini ale romanului grafic.)

În ciuda dimensiunilor ample (treisprezece capitole), The Long Halloween se parcurge ușor și cu plăcere. Scenariul este alert, confruntările și loviturile de teatru se țin lanț, iar prezentarea grafică este îngrijită.

Ceea ce e puțin bizar, în schimb, este amestecul de supereroi și superoponenți în costume supraelastice (Batman, Catwoman, Poison Ivy și așa mai departe) cu gangsteri sicilieni și irlandezi în costume Armani. Separat, episoadele cu superconfruntări (gen Batman v. Superman), respectiv cele cu gangsteri și anchete judiciare (gen Nașul), sunt... confortabile, pentru că se încadrează într-o convenție narativă sau alta. Pe de altă parte, scenele în care gangsterii apar laolaltă cu superoponenții costumați bizar provoacă disonanță cognitivă.

Dincolo de aceste aspecte, merită amintit și faptul că The Long Halloween a exercitat o oarecare influență asupra trilogiei cinematografice Batman (Batman Begins, The Dark Knight, The Dark Knight Rises), lucru menționat de către regizorul Christopher Nolan și scenaristul David S. Goyer într-un interviu de pe primele pagini ale acestei ediții.

Pe ansamblu, The Long Halloween a fost o lectură captivantă și a meritat din plin timpul și banii. Poate de aceea, la același ComiCon, am achiziționat continuarea, Batman: Dark Victory. Dar despre asta am să vă relatez cu alt prilej.

vineri, 2 decembrie 2016

Stephen Hunt, "From the Deep of the Dark" (2012)


În octombrie 2013, prin amabilitatea importatorilor mei preferați de la Nautilus, am achiziționat un exemplar din ultimul roman al Seriei Jackeliene de Stephen Hunt, From the Deep of the Dark (Colecția Harper Voyager, editura Harper Collins, Londra, 2012). Lectura s-a petrecut  cam anevoios, între decembrie 2015 și iulie 2016.

Să vă spun și dumneavoastră despre ce este vorba:

La fel ca unele romane anterioare din Seria Jackeliană, precum The Court of the Air sau The Rise of the Iron Moon, From the Deep of the Dark tratează tema invaziei iminente a lumii de către o rasă extraterestră. De această dată, invadatorii caută să deschidă un portal subacvatic spre alte dimensiuni, din care să aducă orașe întregi populate cu semenii lor. De asemenea, specia invadatoare are apucături vampirești și, cu ajutorul unor bijuterii tehnologice, cotropitorii îi pot determina pe oameni să îi vadă sub altă formă decât cea reală.

Printre cei care li se opun invadatorilor se numără orfana spărgătoare Charlotte Shades, polițistul veteran Dick Tull, detectivul amator Jethro Daunt, însoțit de partenerul său  robotic, Boxiron, și comandantul Jared Black.

Ca și în romanele anterioare, acțiunea duce către un punct culminant grandios, cu bătălii navale și terestre, dueluri, evadări spectaculoase și răsturnări de situație. Din păcate, utilizarea prea multor perspective în narațiune face romanul ceva mai anevoios de parcurs decât precedentul - Jack Cloudie.

Pe ansamblu, From the Deep of the Dark s-a dovedit a fi o încheiere onorabilă a Seriei Jackeliene și a meritat atât timpul cât și banii. Paradoxal, lectura acestui roman m-a îndemnat însă nu atât spre parcurgerea altor cărți steampunk, cât spre (re)citirea unor cărți victoriene precum Trei într-o barcă sau Trei pe două biciclete. Dar despre  acelea vom discuta  cu alte prilejuri.

joi, 1 decembrie 2016

Gerald Durrell, "Birds, Beasts and Relatives" (1969)

În septembrie 2007, la anticariatul Antic ExLibris din București, am achiziționat un exemplar dintr-o ediție de buzunar a romanului lui Gerald Durrell Birds, Beasts and Relatives (Editura Penguin Books, Harmondsworth, 1976). L-am citit în perioada mai-iulie 2016, la puțină vreme după ce parcursesem primul roman din serie, My Family and Other Animals.

Și iată ce  am aflat:

Romanul începe  cu un consiliu de familie în care mama, sora și frații autorului discută conținutul primului roman și îi interzic lui Gerald să scrie o continuare - drept pentru care acesta din urmă o scrie și o publică.

Mai exact, în loc să continue acțiunea din punctul în care încheiase romanul precedent (plecarea de pe insulă), Birds, Beasts and Relatives revizitează intervalul 1932 - 1939 și șederea familiei Durrell în Corfu, însă prezintă episoade și incidente care nu fuseseră incluse în My Family and Other Animals.

Astfel, aflăm rând  pe rând despre un proces care i s-a intentat lui Leslie, despre ședințe de  spiritism la care a participat Margo, despre o dezastruoasă partidă de iahting organizată de Larry și despre curtea pe care un căpitan pensionat i-a făcut-o doamnei Durrell.

Am reîntâlnit personaje excentrice din primul roman, precum șoferul Spiro, tutorele Kralefsky sau savantul amator Theodore Stephanides (căruia romanul îi este dedicat). Am făcut cunoștință cu alte personaje la fel de exotice, ca vizitatorii Sven, Max și Donald, sau contesa Mavrodaki.

M-am bucurat să îl regăsesc pe Roger (unul dintre  cele mai izbutite personaje canine) și am apreciat interesul cu care autorul evocă fauna insulei Corfu, respectiv farmecul cu care descrie peisajul.

Epilogul romanului, din păcate, întunecă viața personajelor cu vestea începerii celui de-Al Doilea Război Mondial. Dar... nu e totul pierdut, căci Gerald Durrell a încheiat seria cu un al treilea  roman, The Garden of the Gods. Despre acela vom discuta însă cu altă ocazie.