Instinctul

 (o poveste din cartea cu scoarţe de argint, ferecate)

Se spune că Lady Badminton avea o moşie departe, în nordul Gorenei, dincolo de rîul Xelion. Se retrăgea acolo mai ales vara, cînd canicula din Ytrik devenea infernală, iar mirosurile metropolei ajungeau de nesuportat chiar şi în cartierele selecte. Prin livezile cu pomi fructiferi şi prin fîneţele de pe moşia doamnei, departe de zgomotul şi de aglomeraţia capitalei, fiecare vară trecea ca un vis încîntător de care nu-i mai venea să se despartă.

În plus, de-a lungul anilor, Lady Badminton adusese şi sădise tot felul de pomi fructiferi exotici – unii din excursiile pe care le făcea pentru a promova sportul ce-i purta numele, alţii din expediţiile Clubului pentru Explorări şi Experimente. Destui dintre aceştia prinseseră rădăcini şi, de la o vreme, începuseră să dea rod. La întoarcerea în Ytrik, Lady Badminton şi-ar fi dorit să aducă cu ea unele dintre acele fructe neobişnuite, însă condiţiile de transport erau dificile. Cu trenul dura prea mult, iar la destinaţie fructele erau alterate în cele mai multe cazuri. Cu dirijabilul, cantitatea ce se putea transporta era destul de limitată, iar contele de Sandwich cu Ton nu-i putea pune întotdeauna aeronava personală la dispoziţie distinsei doamne.

După ce Lady Badminton îi invita pe membrii clubului la două sau trei cine delicioase pentru care bucătarul ei făcea minuni de nedescris, fructele aduse se terminau, amintirea gustului lor se risipea curînd, iar doamna rămînea cu nostalgia livezilor, fîneţelor şi grădinilor pînă la venirea verii următoare. Instinctiv, şi-ar fi dorit să se poată bucura de roadele livezilor sale de-a lungul întregului an.

Şi, în fiecare toamnă, cele mai multe fructe din acele livezi rămîneau să se strice, neculese, ori ca să hrănească păsările cerului. E drept că, fără ştirea doamnei, grădinarul încercase să fermenteze şi mai ales să distileze unele licori din acele fructe, însă şi el renunţase după un delir prelungit şi o mahmureală vecină cu moartea cauzate de un extras din boabe de wygda.

Lady Badminton a încercat să ofere coşuri cu fructe vecinilor, sătenilor din apropiere, ba chiar şi servitorimii. Însă, oricîtă dărnicie neobosită ar fi avut distinsa doamnă, cantitatea de fructe din livezile sale era mult prea mare în fiecare an. (Şi poate ar trebui menţionat aici că unii dintre localnici priveau fructele exotice cu destulă suspiciune.)

Aşa se face că, într-un an, Lady Badminton a decis să experimenteze cu diverse recipiente, capace, metode de sterilizare şi condiţii de păstrare, gîndindu-se, între altele, la o teorie a germenilor despre care îi vorbise doctorul Victor Rammstein. Rezultatele au fost variate – de la jalnice la excelente – însă Motanul Înţepat a refuzat categoric să guste din borcanele păstrate în pivniţa conacului şi deschise după cîteva luni pentru testare.

Contele de Sandwich cu Ton, în schimb, a fost încîntat de unele dintre reţetele folosite de Lady Badminton. Cum spunea chiar el, echipajele de pe dirijabilele sale se cam săturaseră de biscuiţi marinăreşti, heringi afumaţi şi ceai, aşa încît gemurile, compoturile şi marmeladele preparate sub îndrumarea doamnei reprezentau un supliment binevenit pentru dietă. La relativ scurt timp, funcţionari din slujba Maiestăţii Sale Imperiale au început să facă unele comenzi pentru forţele armate şi pentru marina militară, iar Lady Badminton a trecut de la borcane de ceramică la cutii de conserve din tablă inoxidabilă, etanşate – şi a început producţia la scară industrială.

După o vreme, lîngă livezile şi fîneţele cîndva liniştite, s-au ivit fabrici de conserve care, cu vuiet grav de sirene, îi chemau pe localnici la lucru de trei ori pe zi, în schimburi. Peisajul rural a ajuns să fie presărat cu magazii şi depozite, traversat de căruţe încărcate şi întretăiat de drumuri pietruite. Căile ferate goreniene au construit o linie specială pentru a aduce în capitală cutiile de metal patentate, iar şuierul locomotivelor cu aburi a înlocuit cîntecul păsărilor şi ţîrîitul greierilor în livezi şi fîneţe. Poate că nu asta îşi dorise Lady Badminton, însă nimeni nu poate opri progresul.

(Pe de altă parte, distinsa doamnă a ajuns destul de repede să adune o avere mai mare decît ar fi avut laolaltă toate rudele sale prezente şi trecute, ceea ce nu o deranja deloc.)

În cele din urmă, ca o încununare a activităţii asidue a doamnei, Maiestatea Sa Imperială a decorat-o pentru instinctul ei de conservare.

(P.S. Ediţia a doua a romanelor mele Gangland şi Anul terminal poate fi comandată online, urmînd sugestiile de pe această pagină. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)