joi, 29 noiembrie 2012

George Orwell, "Down and Out in Paris and London" (1933)

Prin 2007, am achiziţionat din anticariatul de la intrarea Sălii Dalles un exemplar dintr-un roman autobiografic de George Orwell, Down and Out in Paris and London (Heritage Classics, Heritage Publishers, New Delhi, 2006). Din cîte îmi amintesc, volumul a fost pus la raft într-o locuinţă din Bucureşti, apoi depozitat într-o cutie de carton şi mutat într-un pod din Câmpina, după care adus vreo doi ani mai tîrziu într-o altă locuinţă din Bucureşti. (Prietenii ştiu de ce.)

În cele din urmă, l-am parcurs în noiembrie 2012. Şi iată ce am aflat:

Romanul acoperă o perioadă din viaţa scriitorului în care, după ce lucrase în poliţia colonială britanică, Eric Blair / George Orwell a decis să nu mai fie departea opresorilor, ci de partea celor oprimaţi şi a locuit, lucrat şi călătorit printre săracii din Paris (1928-1929) şi Londra (1929-1931).

Evenimentele sînt relatate în ordine cronologică - sărăcie, şomaj şi foamete la Paris, slujbe mizere ca spălător de vase într-un hotel, apoi într-un restaurant, traversarea Canalului Mînecii (în compania unor tineri români proaspăt căsătoriţi) şi vagabondajul prin Londra şi prin sudul Angliei pînă la găsirea unei slujbe stabile.

Stilul practicat de Orwell este simplu, clar, pe înţeles - deliberat sau nu, e opusul stilului literar opac din modernismul înalt al anilor 1920. Pe alocuri, naraţiunea propriu-zisă e întreruptă fie pentru un portret de personaj (precum Boris, un ofiţer rus alb scăpătat), fie pentru un mic eseu tratînd despre ierarhia socială din hotelurile franţuzeşti, despre argoul londonez sau despre metode de ameliorare a traiului vagabonzilor britanici.

Orwell demonstrează şi în acest roman o aptitudine pentru surprinderea detaliilor relevante referitoare la oameni, locuri şi instituţii, creînd din cuvinte puţine şi clare imagini mentale cu valoare de fotoreportaj. Astfel, contrastul dintre curăţenia zonelor destinate clienţilor în hotelurile şi restaurantele pariziene şi murdăria din zonele rezervate personalului apare intens şi memorabil.

Probabil că unele dintre prejudecăţile cititorilor vor fi clătinate în urma lecturii acestui roman. Un lucru mi se pare cert: chiar dacă de la publicarea acestuia s-au scurs opt decenii, cei mai mulţi oameni continuă să se poarte unii cu alţii în funcţie de cîţi bani cîştigă fiecare. Iar rezultatele acestei atitudini sînt cît se poate de amare, după cum veţi afla şi dumneavoastră cînd veţi citi Down and Out in Paris and London.

O ediţie română a acestui roman a apărut sub titlul Vagabond prin Paris şi Londra la Editura Rai în 1994.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa:http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

Ţesătorul în Observator

Cu întîrziere am observat că, în numărul 651 al săptămînalului "Observator cultural", apărut în 23 noiembrie 2012, criticul literar Cătălin Badea-Gheracostea a publicat un amplu articol în cadrul rubricii sale permanente "SFada cu literatura". De această dată, articolul se intitulează "Ce e nou în ficţiunea speculativă românească în această toamnă".

După ce trece în revistă apariţiile şi lansările de la Tîrgul de Carte Gaudeamus, precum romanul de debut al Narcisei Stoica Taxidermie, antologia Cele 1001 de scorneli ale Moşului SF îngrijită de Ştefan Ghidoveanu sau romanul fantastic al lui Liviu Radu Armata moliilor, criticul aminteşte spre final şi ediţia a doua a romanului Anul terminal. Iată un extras din articol:

"Tracus Arte are, totuși, simțul momentului, al modei, și ce este mai potrivit decît ediția a doua, cu un tiraj semnificativ mai mare, a unui roman cu adolescenți, pentru adolescenți, Anul Terminal al lui Florin Pîtea, ca să îl demonstreze. Lansat la tîrgul precedent, Anul Terminal nu este numai o carte care să răspundă modei, ci – așa cum tot SFadaa spus-o – o carte-experiment în sine, prin limbajul personajelor sale. Experimente ca Anul Terminal s-au mai făcut, dar fără reușitele din Anul Terminal. O poveste de dragoste, un thriller cu traficanți de droguri adolescenți, o Americă în care statul a colapsat, dar societatea continuă să existe bazată pe rolurile multiple ale fiecărui individ în parte, totul scris din unghiul de vedere al unei adolescente cel puțin la fel de dure și delicate ca aceea cu care se deschide Taxidermie, prima carte prezentată aici, iată complexitatea reușit transpusă de către Florin Pîtea în limbajul de liceean bucureștean de inteligență peste medie și cu experiența străzii, în 2012. Fără îndoială, cea mai bună carte a doctorului în cyberpunk – în sens propriu – Florin Pîtea."

Îi mulţumesc pentru semnalare şi pentru apreciere distinsului meu coleg într-ale scrisului, iar pe dumneavoastră vă invit să parcurgeţi articolul integral aici. Lectură plăcută!

(P.S. Fotografia care însoţeşte această ştire a fost preluată de pe Galileo Online şi apare aici cu acordul redactorului-şef Michael Haulică.Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa:http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

luni, 26 noiembrie 2012

"Anul terminal", ediţia a doua

Ieri, 25 noiembrie 2012, în cadrul Tîrgului de Carte Gaudeamus, la standul Editurii Tracus Arte a avut loc lansarea ediţiei a doua a romanului Anul terminal. La lansare au vorbit Cosmin Perţa şi Alexandru Mironov. M-au onorat cu prezenţa Roxana Brînceanu, Ştefan Ghidoveanu, Michael Haulică, Eugen Lenghel, Cristian Mihail Teodorescu, Horia Nicola Ursu, precum şi numeroşi prieteni şi colegi. Această a doua ediţie nu ar fi putut să apară fără eforturile susţinute ale lui Cătălin Badea-Gheracostea (coordonatorul colecţiei "Bendis"), ale responsabilei de relaţii cu publicul Dorina  Cioplea şi ale redactorului-şef Cosmin Perţa. Imaginea care însoţeşte această postare a fost realizată de Lucian Gabriel.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!) 

vineri, 23 noiembrie 2012

Horia Nicola Ursu (editor), "Galileo 5" (2012)

Pe 21 noiembrie 2012, seara, prin amabilitatea editorului Horia Nicola Ursu şi a colegului său, Michael Haulică, am primit un exemplar din numărul 5 al revistei Galileo. L-am parcurs în două zile.

Şi iată ce am aflat:

La fel ca numărul 4, acest număr al revistei este ceva mai subţirel decît primele (224 de pagini mai degrabă decît 240). Coperta este realizată pe baza unei ilustraţii de Darin K. Ford, iar editorialul (foarte optimist - "Elogiul abundenţei") este semnat de redactorul-şef Horia Nicola Ursu.

Partea de "Ficţiuni" a revistei este foarte consistentă. Primul text este o povestire de Mike Resnick, "Întoarcerea acasă" - o naraţiune la persoana întîi despre un bătrîn a cărui soţie suferă de maladia Alzheimer şi al cărui fiu, exobiolog, s-a transformat într-o creatură cu înfăţişare non-umană. E o povestire emoţionantă, bine tradusă şi bine redactată.

Piesa de rezistenţă a revistei o constituie o nuvelă de Gene Wolfe, "Memorare". Premisa acesteia este că, după dezvoltarea unui sistem relativ accesibil de călătorii spaţiale, unii oameni au ajuns să construiască mausolee înţesate de capcane pe orbita lui Jupiter, iar alţii le explorează... ca o formă de divertisment. De aici şi pînă la o distopie în care Paradisul nu e deloc ceea ce pare nu e decît un pas.

Paul Tudor ne propune "Circul din Amsterdam" - o poveste plasată într-un trecut colonial, în Indonezia. Textul este rezonabil de bine scris şi se bazează pe informaţii ştiinţifice relativ recente.

Eugen Cadaru, în schimb, contribuie la acest număr al revistei cu "Sfera" - un fel de parabolă satirică în care un obiect fantastic le dă ocazia autorităţilor locale şi centrale să-şi dovedească incompetenţa şi meschinăria. Ca temă, povestirea pare înrudită cu schiţa "Bila de biliard" de Avro Manhattan, apărută la noi în antologia Povestiri despre invenţiile mileniului III. Din păcate, "Sfera" are unele scăpări stilistice, ortografice şi de punctuaţie care în mod normal ar fi trebuit corectate la redactare.

Pe de altă parte, Laura Sorin ne oferă "O zi obişnuită după sfîrşitul lumii" - o povestire horror despre zombi în Bucureşti, relatată la persoana întîi de o protagonistă foarte credibilă. Cu toate că nu sînt un admirator al genului horror, textul Laurei Sorin mi s-a părut cel mai reuşit din acest număr al revistei - atent construit, cu efecte bine dozate, îngrijit stilistic. Cu siguranţă că merită şi recompensează o a doua lectură.

Ultimul text din această secţiune este schiţa "Resurse umane" a subsemnatului.

În secţiunea "Viitorul anterior", Oliviu Crâznic face o prezentare a genului gotic: "Literatura gotică: valoare, valenţe, opere şi reprezentanţi". Deşi eseul este foarte bine scris, clar prezentat, bine structurat şi atent documentat, impresia de ansamblu este că subiectul ales se preta mai degrabă la un studiu amplu, de sute de pagini. Probabil că, în articole viitoare, autorul va trata mai în detaliu unele dintre aspectele prezentate aici doar în trecere.

Mircea Opriţă, în schimb, ne propune articolul "Mitologie şi luxurianţă: Vladimir Colin". Am fost plăcut impresionat de ampla documentare a acestui articol, de sobrietatea stilului şi de claritatea prezentării. Pentru aceia care ar dori să studieze opera lui Colin sau să scrie o lucrare academică pe această temă, articolul domnului Opriţă reprezintă un excelent punct de plecare.

Pe ansamblu, şi acest număr al revistei Galileo este o reuşită. Ţin să îi felicit atît pe membrii colectivului de redacţie cît şi pe domnişoara tehnoredactor, iar în sinea mea sper că Galileo va deveni cît de curînd o publicaţie lunară.

(P.S. Noul meu roman Anul terminal poate fi comandat acum online de pe site-ul Editurii Audiosfera, aici. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!) 

Michael Moorcock, "The Weird of the White Wolf" (1977)

În noiembrie 2012 am parcurs volumul de povestiri The Weird of the White Wolf (DAW Books New York, 1977). În saga lui Elric, volumul acesta (al cărui titlu înseamnă "Soarta lupului alb") este al patrulea în privinţa cronologiei interne, după Elric of Melniboné, The Fortress of the Pearl şi The Sailor on the Seas of Fate. Pe de altă parte, povestirile despre Elric cuprinse aici sînt cele mai vechi scrise şi publicate de Michael Moorcock în această serie.

Iată despre ce este vorba:

Prima povestire se intitulează "The Dream of Earl Aubec" şi stabileşte conexiunea între saga despre Elric şi cea despre contele Aubec, în cadrul megaseriei despre Luptătorul Etern şi Multivers. Protagonistul, în slujba reginei căreia îi este şi iubit şi campion, ajunge la marginile Pămîntului, acolo unde se sfîrşesc zonele guvernate de Lege şi unde începe Haosul. Părăsit de armată, contele Aubec intră  în castelul Kaneloon. Mai întîi trece printr-un labirint, apoi luptă împotriva unui golem pe care îl învinge cu ajutorul unei oglinzi, iar în cele din urmă discută cu Myshella, Doamna Întunecată. Aceasta încearcă să-l seducă, după care îl convinge să meargă în zona Haosului pentru a extinde teritoriile Legii şi pentru a aduce ţinuturile nou-create sub stăpînirea reginei sale. Acest eveniment, ne spune naratorul în final, va duce la apariţia Regatelor Tinere şi la căderea Imperiului Melniboné.

Cea de-a doua povestire, "The Dreaming City", reprezintă nu numai cel mai vechi text despre Elric (publicat în 1961), ci şi un punct de cotitură în saga antieroului albinos. Mai exact, în această povestire Elric adună o coaliţie de regi şi aristocraţi barbari, conduce flota împotriva cetăţii sale de scaun, Imryyr, şi, în vreme ce năvălitorii jefuiesc şi distrug oraşul, îl înfruntă şi îl ucide pe vărul său uzurpator, Yyrkoon. Din păcate, în timpul duelului, Elric o ucide şi pe iubita lui, Cymoril, iar cînd pleacă de pe insulă îi lasă pe aliaţii săi pradă flotei şi dragonilor din Melniboné.

În cea de-a treia povestire, "While the Gods Laugh", Elric este măcinat de vinovăţie. O femeie care cîndva fusese înaripată, Shaarilla, îl convinge să o însoţească în căutarea Cărţii Zeilor Morţi. Ea speră ca prin magie să-şi recapete aripile şi puterea de a zbura, el - să-şi găsească liniştea. Traseul îi poartă printr-o mlaştină (unde Elric îl învinge pe un uriaş cu ajutorul aliatului său divin, Arioch), apoi printr-un tunel, peste o stranie mare subterană, iar în cele din urmă la un castel păzit de un alt uriaş, care le relatează călătorilor despre conflictul etern dintre zeii Legii şi cei ai Haosului.

Elric descoperă cartea - cu paginile demult prefăcute în pulbere - însă un însoţitor de-al său, Moonglum, desprinde nestematele de pe coperta cărţii şi-l îndeamnă pe protagonist să meargă în căutarea a noi aventuri.

Ultima povestire din volum se intitulează "The Singing Citadel". Elric şi Moonglum trec printr-un abordaj, apoi ajung într-unul dintre Regatele Tinere. Localnicii îl detestă pe protagonist pentru că regele lor a pierit în asediul oraşului Imryyr, însă regina Yishana îl vizitează pe Elric pentru o chestiune gravă: mai multe detaşamente de soldaţi au dispărut într-o zonă îndepărtată a regatului, în preajma unei misterioase citadele cîntătoare. Împreună cu vrăjitorul reginei, Theleb K'aarna, cei doi călătoresc pînă la citadelă, iar Yishana, fascinată de strania muzică, intră în clădire şi dispare. Elric o caută şi descoperă că citadela fusese adusă acolo prin magie de Balo, un fel de măscărici al Stăpînilor Haosului.

Elric îl invocă pe Arioch, iar acesta îl înghite pe Balo şi îi eliberează pe Yishana şi pe soldaţii acesteia. La ieşirea din citadelă, Elric se confruntă pe viaţă şi pe moarte cu un monstru invocat de Theleb K'aarna. După o victorie la limită, Elric este dus în palatul reginei, însă, cînd se însănătoşeşte, pleacă pe furiş împreună cu însoţitorul său, Moonglum. Nici măcar lui nu-i este clar dacă vrea să-l caute pe Theleb K'aarna ca să se răzbune sau dacă îi e teamă să rămînă alături de regină ca să nu-i aducă suferinţa şi pieirea.

Un tipar recurent al povestirilor pare să fie căutarea - a unei cetăţi, a răzbunării, a unei cărţi magice sau a unei citadele.

Alt motiv recurent este cel al contrastului dintre aşteptări şi rezultate. Astfel, contele Aubec se aşteaptă să încheie expediţiile şi cuceririle, însă ajunge să creeze noi ţinuturi, în vreme ce Elric se aşteaptă să-şi salveze iubita (sau, mai tîrziu, să-şi afle liniştea), însă are parte de stigmatul trădării şi crimei, de dezamăgiri şi de vinovăţie.

Aş mai remarca faptul că, deşi tărîmurile imaginate de Moorcock în acest volum de povestiri sînt luxurinate şi baroce, stilul este concis, clar, economic. Mai mult, cu toate că intriga poartă personajele prin porturi, oraşe, cetăţi, rareori avem impresia că Elric se mişcă printr-o societate activă şi funcţională. Încă nu m-am lămurit dacă aspectul acesta a rămas oarecum nedezvoltat pentru că povestirile din volum au fost iniţial destinate unor periodice (şi aveau nevoie să fie compacte), pentru că autorul era foarte tînăr cînd le-a scris sau pentru că Moorcock ţinea să parodieze (inclusiv pe această cale) textele despre Conan ale lui Robert E. Howard.

Oricum, pe ansamblu, The Weird of the White Wolf  mi-a făcut o impresie agreabilă, drept pentru care am să citesc în curînd şi următorul volum din seria despre Elric, The Vanishing Tower.

Dar despre acela am să vă relatez cu altă ocazie.

(P.S. Noul meu roman Anul terminal poate fi comandat acum online de pe site-ul Editurii Audiosfera, aici. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)  

joi, 22 noiembrie 2012

Ţesătorul la Gazetă

În această seară a apărut noul număr al Gazetei SF - al douăzeci şi doilea. De această dată, Gazeta SF apare într-o nouă formulă. Editorialul este semnat de noul redactor-şef, Eugen Lenghel. La secţiunea de povestiri apar texte de Sergiu Someşan şi Mircea Martin. Veţi regăsi rubricile de foileton, mainstream şi cinema SF, precum şi "Autorul îşi prezintă cartea", unde, de această dată, li se adresează cititorilor Ovidiu Bufnilă.

Nu lipsesc nici rubricile de artă imaginară, conexiuni şi recenzii, nici secţiunea "Scriptorium" a lui Alexandru Ioan Despina. Iar pe lîngă toate acestea veţi găsi şi o prezentare a romanului Mileniu de John Varley făcută de subsemnatul. Lectură plăcută şi să auzim veşti bune!

(P.S. Noul meu roman Anul terminal poate fi comandat acum online de pe site-ul Editurii Audiosfera, aici. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)  

luni, 19 noiembrie 2012

Ţesătorul la Gaudeamus

Dragi prieteni, la această ediţie a Tărgului de Carte Gaudeamus par să se fi adunat cîteva evenimente cît se poate de agreabile.

Astfel, domnul Ştefan Ghidoveanu pregăteşte, împreună cu editorii de la Millennium Books, lansarea antologiei Cele 1001 de scorneli ale Moşului SF. În cuprinsul antologiei, alături de nume mari ale ficţiunii speculative româneşti precum Liviu Radu, Ştefana Czeller, Oliviu Crâznic sau Cristian M. Teodorescu, se află şi o povestire a subsemnatului intitulată "Cartea cu scoarţe de argint, ferecate". Lansarea antologiei va avea probabil loc, alături de alte volume noi şi interesante de la Millennium Books, sîmbătă, 24 noiembrie, la ora 13.30.

Pe de altă parte, din Galileo Online am aflat că tot la Târgul de Carte Gaudeamus, cel mai probabil sâmbătă, va apărea numărul 5 al revistei Galileo. Spre încîntarea mea, acest număr va cuprinde nu numai proză scurtă de Gene Wolfe, Laura Sorin şi Mike Resnick, nu numai articole de Mircea Opriţă şi Oliviu Crâznic, ci şi o schiţă a subsemnatului cu titlul "Resurse umane".

Nu în ultimul rînd, duminică, 25 noiembrie, la ora 16.00, la standul Editurii Tracus Arte se va lansa ediţia a doua a romanului Anul terminal, cu participarea domnilor Alexandru Mironov şi Cosmin Perţa. Am avut ocazia să revizuiesc romanul înainte de republicare, iar domnul Perţa, redactorul-şef al editurii, mi-a făcut onoarea de a fi redactor literar la această ediţie.

Vă aştept cu plăcere la aceste evenimente.

(P.S. Copertele antologiei şi revistei apar aici cu permisiunea antologatorului Ştefan Ghidoveanu, respectiv a editorului Horia Nicola Ursu, cărora le mulţumesc pe această cale. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

duminică, 18 noiembrie 2012

Aldous Huxley, "Ape and Essence" (1949)

La finalul lunii noiembrie, 2006, am achiziţionat de la anticariatul Ex Libris (pe atunci aflat în Pasajul Universităţii) o mulţime de cărţi. Printre ele se afla şi un exemplar dintr-un roman de Aldous Huxley, Ape and Essence (Editura Chatto & Windus, Londra, 1967). De parcurs, am reuşit să-l parcurg abia în noiembrie 2012. Şi iată ce am aflat:

Probabil m-am înşelat cînd, în alineatul precedent, am afirmat că Ape and Essence este un roman. Mai degrabă, e o formă de metaficţiune. Prima parte a volumului este un fel de povestire, "Tallis", în care un narator-martor angajat la un studio de film din Hollywood relatează cum, în ziua asasinării lui Gandhi, un coleg de-al său de birou, Bob Briggs, şi-a pierdut soţia şi averea din cauza unei relaţii extramaritale. Cei doi găsesc pe stradă cîteva scenarii de film, dintre care unul pare interesant. Ca urmare, naratorul şi Briggs călătoresc spre nord pentru a-l găsi pe autorul scenariului, însă află la fosta locuinţă a acestuia că scenaristul, William Tallis, a murit cu cîteva luni mai înainte şi a fost înmormîntat - nici măcar acolo unde insista să fie înhumat, ci în cu totul alt loc.

Partea a doua a cărţii, considerabil mai substanţială, este scenariul de film al lui Tallis. Premisa acestui scenariu neobişnuit este că va avea loc un al treilea război mondial, dus cu arme atomice, bacteriologice şi chimice, iar marile puteri se vor anihila reciproc. Un secol mai tîrziu, o expediţie ştiinţifică din Noua Zeelandă călătoreşte spre California pentru a redescoperi America dinspre vest.

Unul dintre savanţi, botanistul Alfred Poole, este capturat de către băştinaşii din Los Angeles şi ţinut în viaţă pentru că îi promite şefului comunităţii locale că îi va oferi mai multă hrană pentru oamenii săi. Cam ca în Minunata lume nouă, intriga scenariului fictiv se bazează pe şocul cultural pe care îl are un personaj dintr-o cultură la contactul cu o altă cultură - una distopică.

Mai exact, în Los Angelesul postapocaliptic imaginat de Huxley, oamenii suferă de diverse mutaţii genetice, religia dominantă este satanistă, iar o castă a preoţilor-eunuci veghează ca bebeluşii născuţi cu malformaţii să fie sacrificaţi. Relaţiile intime sînt interzise (cu excepţia a două săptămîni pe an în care au loc orgii rituale), femeile sînt dispreţuite şi maltratate, iar regulile societăţii sînt impuse sistematic - cu biciul. Cum nu mai există industrie, localnicii dezgroapă cadavre din secolul al douăzecilea pentru a le lua hainele şi bijuteriile.

Profesorul Poole se îndrăgosteşte de una dintre localnice, Loola, iar după ce asistă la ritualuri satanice şi orgii decide să rişte ca, împreună cu noua sa iubită, să fugă departe, în nord, la o comunitate de oameni normali. În paginile finale ale scenariului, cei doi ajung la... mormîntul scenaristului, iar protagonistul completează epitaful lui Tallis cu cîteva versuri dintr-un poem de Shelley.

Ca procedeu, metaficţiunea are meritele sale, iar Huxley construieşte aici o situaţie paradoxală în care, prin vocea naratorială care apare frecvent în scenariu, îi vorbeşte publicului din prezent despre o ipotetică situaţie viitoare. 

Porţiunea introductivă a scenariului este simbolică - ideea că impulsurile animalice sînt justificate pe cale raţională este ilustrată în scenariu de secvenţe în care babuini înzorzonaţi ţin în sclavie personaje umane ca Albert Einstein.

În a doua jumătate a cărţii, există desigur şi un dialog în care un personaj-cheie dintr-o societate distopică îi explică protagonistului punctul său de vedere - în acest caz, arhivicarul Bisericii lui Belial îi ţine profesorului Poole un întreg discurs despre căile prin care Cel Rău a dus la distrugerea societăţii şi la pieirea a miliarde de oameni. Desigur, substratul satiric al discursului este destul de clar, însă încep să bănuiesc că procedeul acesta este recurent în romanele lui Huxley.

Tot recurente mi se par şi unele dintre caracteristicile protagonistului - inteligent, educat, reprimat din punct de vedere sexual, introvertit. Diferenţa este că, dacă Dennis Stone din Crome Yellow era un personaj plauzibil, profesorul Poole este unul caricatural.

Paradoxal, din tot acest volum metatextual, cel mai mult mi-a plăcut partea introductivă, care avea ceva din umorul sec al lui Raymond Chandler. Iar în ceea ce priveşte pericolele naţionalismului, propagandei, înarmării şi suprapopulării, Huxley a tratat problema mult mai convingător, mai elocvent şi mai sistematic într-o lucrare de nonficţiune publicată ulterior, Reîntoarcere în minunata lume nouă (1958).

Dar asta e altă poveste...

(P.S. Noul meu roman Anul terminal poate fi comandat acum online de pe site-ul Editurii Audiosfera, aici. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!) 

sâmbătă, 17 noiembrie 2012

Ultimul pe listă, cu voia dumneavoastră...

Aseară, pe blogul domnului Ştefan Ghidoveanu, în cadrul rubricii "Making of Cele 1001 de scorneli ale Moşului SF", a apărut un articol al meu intitulat "Povestea cărţii cu scoarţe de argint, ferecate". Cum, la cererea mea, povestirea la care se referă articolul este ultima din antologie, şi povestea poveştii apare la urmă, după prezentările oferite de toţi ceilalţi autori antologaţi. Ca introducere la articol, domnul Ghidoveanu a scris următoarele:

"Am ajuns astăzi la ultimul prozator prezent în proiectul Cele 1001 de scorneli ale Moshului SF. Scriitor, traducător, eseist, cadru universitar, realizator de emisiuni TV – toate acestea sunt elemente definitorii pentru cariera lui FLORIN PÎTEA, prietenul care anul acesta și-a serbat 20 de ani de la debutul în literatură. Iar povestirea pe care mi-a încredințat-o pentru a încheia volumul de ficțiune speculativă a cărui lansare va avea loc pe data de 24 noiembrie 2012, la Gaudeamus, este – cel mai probabil – una dintre cele mai frumoase pe care le-a scris vreodată (după cum au putut constata în direct membrii cenaclului Wolf’s Pack, nu cu multă vreme în urmă). Bravo, Florin, ține-o tot așa!"

Vă invit să parcurgeţi articolul propriu-zis aici. De asemenea, îi mulţumesc şi pe această cale domnului Ştefan Ghidoveanu pentru apreciere, pentru frumoasa prezentare şi pentru invitaţia de a participa la antologie. Le mulţumesc doamnei Ana-Veronica Mircea şi colegilor mei de la Galileo Online pentru preluarea articolului. Lansarea volumului va avea loc la Pavilionul Expoziţional Romexpo, la standul editurii Millennium Books, în cadrul Tîrgului de Carte Gaudeamus.

(P.S. Noul meu roman Anul terminal poate fi comandat acum online de pe site-ul Editurii Audiosfera, aici. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!) 

duminică, 11 noiembrie 2012

Bruce Sterling, "Crystal Express" (1989)

Pe 14 mai 2004, în dimineaţa zilei cînd am lansat volumele Necropolis (ediţia a doua) şi An/Organic, am primit un pachet uriaş cu cărţi SF trimis cadou de Bogdan Tudor Bucheru. M-am bucurat nespus de mult, mai ales că printre ele se găseau romane precum Harwired de Walter Jon Williams şi Headcrash de Bruce Bethke. Dar tot acolo se afla şi o ediţie de buzunar din cea dintîi culegere de proză scurtă a lui Bruce Sterling, Crystal Express (Ace Books, New York, 1990).

Am parcurs-o printre primele, iar mulţi ani mai tîrziu, în decembrie 2011, am recitit-o. Şi iată ce am aflat:

Prima secţiune a volumului se intitulează "Plăsmuitori/Mecanişti" şi cuprinde povestiri interconectate dintr-o serie space opera. Ulterior, în acelaşi univers ficţional, Bruce Sterling avea să plaseze acţiunea romanului său experimental Schismatrix. Aceste povestiri sînt, în ordine, "Swarm" (apărută în România sub titlul "Roiul" în traducerea domnului Mihai Dan Pavelescu), "Spider Rose", "Cicada Queen", "Sunken Gardens" (apărută la noi sub titlul "Grădinile înecate", tot în traducerea domnului Pavelescu) şi "Twenty Evocations". Am scris pe larg despre toate cele cinci povestiri în articolul acesta. Ceea ce aş avea de adăugat faţă de opiniile deja exprimate acolo este că "Twenty Evocations" reprezintă o aplicare a tehnicii romanului condensat, creată de J.G. Ballard în The Atrocity Exhibition, la subgenul space opera.

A doua secţiune a volumului poartă titlul "Science Fiction". Prima povestire din această secţiune, "Green Days in Brunei", îl are ca protagonist pe un tînăr sino-canadian, Turner Choi, şi este plasată în Brunei, în anii 2020. Intriga implică o prinţesă, reprogramarea unor roboţi industriali dintr-o uzină abandonată, o vedetă rock decrepită şi eliberarea unor deţinuţi politici, iar atitudinea personajelor şi ritmul acţiunii par să evoce povestirile şi romanul în care avea să apară ulterior un alt aventurier internaţional, Leggy Starlitz.

Următoarea povestire, "Spook", a apărut şi în româneşte, în traducerea subsemnatului, sub titlul "Strigoiul". Protagonistul este un agent postuman, Eugene, care e trimis în America Centrală pentru a neutraliza un cult neomaiaş.

"The Beautiful and the Sublime", în schimb, îmbină stilul epistolar victorian înflorat cu o viziune asupra viitorului în care estetica prevalează asupra eticii.

Cea de-a treia secţiune a volumului poartă titlul "Poveşti fantastice". Prima, "Telliamed", e plasată în secolul al optsprezecelea şi îl are ca protagonist pe un filosof şi fost consul în Egipt, De Maillet, care are o viziune a Ignoranţei şi a fiicelor acesteia, Credinţa, Speranţa şi Religia, care sînt mînioase pentru că perspectiva raţională pe care o promovează personajul principal le va distruge.

"The Little Magic Shop" răstoarnă tema pactului cu fiinţele supranaturale. Protagonistul, James Abernathy, cumpără un elixir al tinereţii de la un anume O'Beronn, dintr-o prăvălie magică, şi, folosind licoarea cu parcimonie, îşi prelungeşte viaţa decenii de-a rîndul, pînă cînd, în final, ajunge să îl salveze pe spiriduşul care îi vînduse elixirul.

"Flowers of Edo" este un text steampunk exotic, plasat în Japonia în anii 1870, iar personajele principale sînt un comic, un fost samurai şi un artist grafic. Cei trei sînt vizitaţi de un demon sosit pe firele de telegraf care le promite un viitor luminos pentru ţara lor, dar şi bombardamente atomice.

Volumul se încheie cu povestirea "Dinner in Audoghast", în care, în 1014, un negustor de sclavi îi invită la cină pe un stăpîn de caravană, un poet-muzician şi un medic-asasin. Din păcate, deliciile ospăţului le sînt tulburate de un clarvăzător care le prezice ruina oraşului în care se află şi prăbuşirea civilizaţiei din Africa de Vest.

Pe ansamblu, Crystal Express prezintă clar cele cîteva direcţii în care avea să se dezvolte opera literară a lui Bruce Sterling - cyberpunk, steampunk, fantastic - şi merită atenţia cititorilor. Vi-l recomand şi dumneavoastră.

(P.S. Noul meu roman Anul terminal poate fi comandat acum online de pe site-ul Editurii Audiosfera, aici. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!) 

vineri, 9 noiembrie 2012

"Cîte feţe are goticul?" se întoarce

Cu cîteva zile în urmă, într-o postare intitulată "Cîte feţe are goticul?" anunţam că domnul Lucian Mustaţă a început o cronică-maraton a antologiei Dincolo de noapte îngrijite de colegul meu scriitor Oliviu Crâznic. Astăzi am aflat de pe Galileo Online că maratonul a ajuns în etapa finală, iar criticul ne prezintă concluziile sale în privinţa acestei antologii. Unul dintre alineate sună cam aşa:

"Despre Văgăuna bântuită a lui Florin Pîtea nu pot spune decât că, contrar părerilor altora care au citit-o, făpturi nepământene pot fi şi altceva în afară de marţieni mici, verzi şi cu capul mare (extratereştri, pentru cine nu a prins figura). Adică da, povestea poate fi considerată SF dar, în opinia mea, nu este, îmbinarea dintre arhaic, sacru şi supranatural fiind mai mult decât reuşită."

Îi mulţumesc domnului Mustaţă pentru apreciere, iar pe dumneavoastră vă invit să parcurgeţi acest episod final al cronicii de carte aici.

(P.S. Noul meu roman Anul terminal poate fi comandat acum online de pe site-ul Editurii Audiosfera, aici. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!) 

marți, 6 noiembrie 2012

Diane & Jon Sutherland, "Buddhism" (2006)

La începutul lunii noiembrie, 2012, am achiziţionat de la importatorii mei preferaţi, de la Librăria Nautilus, http://nautilus.ro, un volum ilustrat din seria "Endless Path". Volumul a fost scris de Diane şi Jon Sutherland şi se intitulează Buddhism (Editura Flame Tree, Londra, 2006). L-am parcurs în două zile.

Să vă spun şi dumneavoastră ce am aflat.

Introducerea este semnată de John Bowman - concisă, clară şi atrăgător scrisă.

Capitolele lucrării tratează despre originile şi istoria budismului, despre mesajul budismului, despre budismul timpuriu, despre diverse forme ale budismului (Theravada, Mahayana, tibetan şi Zen), respectiv despre budismul contemporan - inclusiv în formele sale occidentale.

Volumul se remarcă prin scriitura sintetică şi uşor de înţeles, precum şi prin numeroasele ilustraţii. Fotografii de temple, statui, călugări, basoreliefuri, peisaje şi aranjamente florale ajută la mai buna înţelegere a  informaţiilor din text.

Pe ansamblu, lucrarea Buddhism s-a dovedit a fi o lectură agreabilă şi instructivă. Probabil că pe viitor am să mai citesc cîteva cărţi pe această temă, precum The Foundations of Buddhism de Rupert Gethin.

Dar despre asta vom discuta cu alt prilej.

(P.S. Noul meu roman Anul terminal poate fi comandat acum online de pe site-ul Editurii Audiosfera, aici. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

luni, 5 noiembrie 2012

Virginia Woolf, "Orlando" (1928)


Spre sfîrşitul anilor 1990, pe cînd începeam să ţin cursuri despre literatura britanică a secolului al douăzecilea, am achiziţionat de la Librăria Noi un exemplar dintr-un roman de Virginia Woolf, Orlando (Colecţia Wordsworth Classics, Editura Wordsworth, Ware, 1995). De parcurs, l-am parcurs abia la finalul lunii octombrie 2012. (Nu cred că am să vă surprind cîtuşi de puţin dacă am să vă mărturisesc că Virginia Woolf nu se numără printre autoarele mele preferate.)

Şi iată ce am aflat:

Acţiunea romanului Orlando se întinde din a doua jumătate a secolului al XVI-lea pînă în prima jumătate a secolului al XX-lea. Personajul principal, care dă şi titlul romanului, este un aristocrat descins dintr-un însoţitor normand al lui William Cuceritorul. La începutul romanului, Orlando este luat sub protecţia reginei Elisabeta I. Cam ca personajul Connor MacLeod din filmele Highlander, protagonistul trece prin secole fără să îmbătrînească prea mult, aşa încît adolescenţa i se desfăşoară sub domnia lui Iacob I, tinereţea - în vremea lui Carol al II-lea şi în Secolul Luminilor, iar viaţa adultă - în perioada victoriană şi în prima jumătate a secolului al XX-lea.

Rînd pe rînd, Orlando are o relaţie amoroasă cu o prinţesă Romanovici, primeşte vizitele unui poet, Nicholas Greene, fuge de insistenţele unei arhiducese din Ţările Române (care ulterior se dovedeşte a fi un arhiduce travestit), lucrează ca ambasador la Constantinopol, apoi, după o noapte de desfrîu şi o săptămînă de letargie, se transformă în femeie.

La întoarcerea în Anglia, Orlando frecventează lumea bună şi cercurile literare, primeşte vizite de la Pope, Addison şi Swift, după care, odată cu venirea norilor şi a umezelii în perioada victoriană, se căsătoreşte cu un navigator îndrăzneţ.

În secolul al XX-lea, Orlando dă naştere unui copil, şofează, merge la cumpărături într-un magazin universal multietajat şi publică un poem la care lucrase sute de ani - ba chiar primeşte un premiu literar. În final, după o viziune a personajelor care i se perindaseră prin conac de-a lungul secolelor, Orlando îşi cheamă soţul, iar acesta soseşte prompt - cu un aeroplan.

Cîteva aspecte sînt demne de remarcat în privinţa acestui roman. Cel mai vizibil este că Orlando încalcă porunca de căpătîi a literaturii moderniste: "Arată, nu povesti." Vocea naratorială povesteşte mult şi cu plăcere - şi rareori arată. Cu alte cuvinte, pasajele narative predomină faţă de cele cu dialoguri şi acţiune, iar rezultatul este surprinzător de agreabil.

Ceva din plăcerea lecturii provine şi din tonul naraţiunii - relaxat, autoironic, adesea amuzant. Pe de o parte, stilul acesta (precum şi procedeul literar al digresiunii sau cel al omisiunii voite) aminteşte de romanul lui Laurence Sterne Viaţa şi opiniile lui Tristram Shandy, gentilom (1759 - 1767). (Chiar şi poanta din final, despre "goana după gîşte săbatice" - sau după cai verzi pe pereţi, dacă preferaţi expresia echivalentă din română - e un ecou al poantei cu care se încheie Tristram Shandy, despre "povestea cu cocoşul roşu".)  Pe de altă parte, metoda strecurării de glume în note de subsol pare să fi trecut mai departe, de la Virginia Woolf la Terry Pratchett - căci conexiunile intertextuale sînt rareori izolate sau unidirecţionale.

Ritmul acţiunii este alert. Cu toate că intriga acoperă trei secole şi jumătate, romanul are numai 162 de pagini în ediţia Wordsworth. Incidentele abundă, schimbările de situaţie se ţin lanţ, iar Orlando nu trece doar printr-o schimbare de sex, ci şi prin numeroase roluri, publice sau private - ceea ce îi dă un prilej de reflecţie în paginile finale ale cărţii.

Tocmai pentru că intriga acoperă un interval atît de mare, este oarecum curios că evenimentele istorice majore, precum confruntarea cu Invincibila Armada, Războiul Civil, războaiele napoleoniene sau Primul Război Mondial, se petrec undeva, dincolo de raza de percepţie a protagonistului, iar Orlando trece prin istorie pendulînd între conacul său de la ţară şi Londra, cu cîte o escapadă ocazională în locuri mai exotice.

Şi, dacă tot am menţionat conacul, trebuie să vă spun că, în felul său, acesta constituie un personaj în sine. Conacul familiei lui Orlando are numeroase aripi, curţi interioare, sute de încăperi, cripte, e populat de o întreagă armată de servitori, iar printre vizitatori se numără regi, regine, duci, conţi, poeţi şi eseişti. E posibil ca tocmai acest conac vast, străvechi şi încărcat de istorie să fi constituit o sursă de inspiraţie pentru castelul Gormenghast din seria fantastică a lui Mervyn Peake.

Pe parcursul cărţii, mai ales în partea a doua, schimbarea de sex a personajului prilejuieşte numeroase comentarii naratoriale pe marginea atitudinilor femeilor şi bărbaţilor, precum şi replici acide faţă de locurile comune din discursurile misogine. În plus, cititorii atenţi vor găsi risipite ici-colo şi idei sau imagini din alte cărţi ale Virginiei Woolf, cum ar fi timp extern şi durată internă (Doamna Dalloway), lumina intermitentă a farului (Spre far), pensia anuală necesară pentru desfăşurarea activităţii literare (O cameră separată) sau femeia înecată (Între acte). Şi nu m-am mirat cînd am descoperit în paginile cărţii că Orlando şi-a publicat poemul la... editura Hogarth Press a soţilor Woolf.

Unele pagini satirice îi sînt dedicate altui personaj longeviv, Nicholas Greene. Dacă Orlando începe prin a trăi şi sfîrşeşte prin a scrie şi publica un poem de mare întindere, Greene începe prin a fi poet elisabetan (care îi admiră pe antici şi îi bîrfeşte pe contemporanii de teapa lui Marlowe, a lui Shakespeare sau a lui Ben Jonson) şi sfîrşeşte prin a fi critic literar victorian (care îi admiră pe elisabetani şi îi critică pe contemporanii de soiul lui Tennyson sau Browning). Naratoarea insistă asupra a două trăsături fundamentale ale personajului - sterilitatea literară şi dispreţul faţă de artiştii contemporani. Iar satira e devastatoare.

Pe ansamblu, înclin să cred că romanul Orlando reprezintă o lectură mai agreabilă decît Doamna Dalloway, Spre far şi Între acte luate laolaltă. Probabil că şi alţi cititori au opinii similare, întrucît Orlando este unul dintre cele mai bine vîndute romane ale Virginiei Woolf. Şi, cum un asemenea personaj aventuros nu putea să rămînă închis prea multă vreme între paginile unei singure cărţi, Alan Moore şi Kevin O'Neill l-au recrutat în mai multe versiuni ale Ligii Domnilor Extraordinari, după cum puteţi afla din Dosarul negru.

Dar asta e altă poveste...

(P.S. Noul meu roman Anul terminal poate fi comandat acum online de pe site-ul Editurii Audiosfera, aici. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

duminică, 4 noiembrie 2012

Cărţile copilăriei Ţesătorului

Aş putea spune că am primit această leapşă de la Tudor Ciocârlie, într-un articol postat pe blogul Cititor SF pe care vă recomand să-l citiţi aici. În cele ce urmează, am să vă spun cîte ceva despre cărţile copilăriei mele - şi am să vă invit apoi fie să scrieţi un articol pe aceeaşi temă pe blogul dumneavoastră, fie să-mi lăsaţi un comentariu.

Am învăţat să citesc pe la patru ani şi jumătate - îmi solicitam zilnic părinţii şi bunica să-mi citească poveşti, iar dumnealor mi-au arătat cum să mi le citesc singur.

Dintre cărţile citite pînă să încep clasa întîi îmi amintesc "Peripeţiile Alisei în Ţara Minunilor" de Lewis Carroll (în traducerea Fridei Papadache), "O poveste cu un hobbit" de J.R.R. Tolkien (în traducera Catincăi Ralea) şi "Aventurile lui Oliver Twist" de Charles Dickens.

Cea dintîi mi se părea vag ameninţătoare, pentru că personajele de acolo nu erau bune sau rele, ci doar... ciudate. (Ulterior am recitit-o şi m-am amuzat copios, dar asta e altă poveste.)

Pe cea de-a doua am recitit-o obsesiv, după cum v-am relatat aici, iar de pe urma ei am rămas cu ideea că loialitatea faţă de prieteni contează imens, tenacitatea te va duce la destinaţie, chiar dacă drumul e anevoios, iar setea de înavuţire strică omenia. (A, şi ospitalitatea se dovedeşte oferindu-le musafirilor ceai...)

Pe cea din urmă mi-o citea mama, capitol cu capitol, iar atmosfera gotică şi personajele sinistre mă îngrozeau pînă în măduva oaselor. Nu cred că am parcurs acel roman pînă la capăt nici pînă azi, aşa de apăsător mi s-a părut. (Nici lumea din Gangland nu s-o fi ivit din neant, dacă stau să mă gîndesc ceva mai bine...)

Tot pe atunci am început să citesc romane de Jules Verne - pe unele le-am recitit de cîteva ori, în special "Copiii căpitanului Grant" şi "Insula misterioasă". Cred că de la personajele lui Verne am rămas cu noţiunea că problemele se rezolvă pe cale raţională, nu prin crize de nervi sau istericale.

În şcoala primară am citit cu drag "Aventurile lui Tom Sawyer" şi "Aventurile lui Huckleberry Finn" de Mark Twain. Pe cea din urmă am recitit-o la fel de obsesiv ca şi pe Hobbit. Cred că am rămas din acea carte cu un gust pentru libertate, o neîncredere faţă de societatea "civilizată", respect pentru aptitudinile practice (fie că e vorba de înot, de făcut focul, de gătit sau de cusut), precum şi cu foarte puţină răbdare sau toleranţă faţă de ipocrizie. (Tot de acolo am rămas cu ideea că e de folos să porţi un briceag multifuncţional - idee pe care mi-a întărit-o şi articolul lui Bruce Sterling de aici.)

Cam în aceeaşi perioadă am parcurs "Cei trei muschetari" de Alexandre Dumas şi "Winnetou" de Karl May. Am regretat nespus moartea lui Winnetou la finalul romanului, însă mi-a venit inima la loc cînd l-am regăsit, viu şi nevătămat, în romanul "Old Surehand", pe care l-am citit cîţiva ani mai tîrziu în casa naşilor mei din cartierul Rahova.

Pe la nouă ani am început să citesc romane de H.G. Wells - "Maşina timpului", "Omul invizibil", "Insula doctorului Moreau" şi "Primii oameni în lună". Şi, în mod destul de straniu, în vara în care am citit "Primii oameni în Lună" am parcurs de vreo trei ori la rînd şi "Comoara din insulă" de Robert Louis Stevenson. (De aceea nu m-am mirat prea mult cînd, mulţi ani mai tîrziu, a apărut pe ecrane versiunea aceasta a Insulei Comorilor, numită Treasure Planet.)

Iar pe la doisprezece ani am avut revelaţia, parcurgînd "Eu, robotul" de Isaac Asimov şi "Odiseea navei Space Beagle" de A.E. Van Vogt, că literatura ştiinţifico-fantastică nu era obligatoriu să se petreacă în secolul al nouăsprezecelea, cu personaje victoriene, ci se putea petrece în viitor - şi putea fi extrem de spectaculoasă. (Sigur, victorienii aceia apocrifi nu au dispărut niciodată cu adevărat din literatura SF, dar nu ne-ar lăsa inima să-i alungăm de acolo, nu-i aşa?)

Adolescenţa mi-a fost în schimb marcată de "Fundaţia" lui Asimov şi "Mîntuitorul Dunei"/"Copiii Dunei" de Frank Herbert pe de o parte şi de "Johnny Mnemonic" al lui William Gibson pe de altă parte.  Asimov şi Herbert mi-au arătat cît de importantă este deschiderea epică, în spaţiu şi în timp, şi cît de necesară este înţelegerea forţelor sociale pentru SF de bună calitate, iar Gibson şi colegii săi mi-au demonstrat că viitorul e sumbru şi bate la uşă.

Dar postarea era numai despre cărţile copilăriei, nu?

(P.S. Noul meu roman Anul terminal poate fi comandat acum online de pe site-ul Editurii Audiosfera, aici. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

Cîte feţe are goticul?

Astăzi am aflat că pe blogul "Cititorul de cărţi", http://www.cititoruldecarti.ro, domnul Lucian Mustaţă a dedicat o serie de articole antologiei Dincolo de noapte îngrijită de Oliviu Crâznic şi publicată în acest an de editura Millennium Books din Satu Mare. În cel dintîi dintre articole, domnul Mustaţă a prezentat schiţele şi povestirile cu care au contribuit la acea antologie Ştefana Czeller, George Lazăr, Liviu Radu, Narcisa Stoica şi Dan Doboş. În ceea ce priveşte contribuţia subsemnatului la antologie, recenzentul a spus următoarele:

"În urma jurământului de a-l sluji întâi pe Domnul şi abia după aceea pe sine, călugărul Macarie ia decizia de a se izola în sihăstrie. În scurta sa căutare a unui loc uitat de lume în care să-i aducă mulţumiri Domnului, găseşte o văgăună săpată de apele ploilor. Intrând în adâncimea acesteia, călugărul descoperă că nu a intrat într-o simplă văgăună, ci într-un grup de odăi meşteşugite ce conţineau lucruri ce nu-şi aveau locul într-o creaţie a Domnului.
Tot acolo dă de un grup de năluci care încep să-i povestească, abia după ce îi învaţă graiul, că încăperile în care se aflau făceau parte dintr-un car sau luntre cu care se plimbau prin ceruri.
Aceste aspecte îl pun în dilemă pe călugăr care se apucă să-i scrie o epistolă Stareţului său, căutând răspunsuri. Le găseşte oare?"

Îi mulţumesc domnului Lucian Mustaţă pentru prezentare. Vă invit să parcurgeţi articolul integral aici.

(P.S. Noul meu roman Anul terminal poate fi comandat acum online de pe site-ul Editurii Audiosfera, aici. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)