luni, 24 mai 2010

Alan Moore şi Kevin O'Neill - "Black Dossier" (2007)

Printre cărţile pe care le-am primit de la Bogdan Tudor Bucheru şi de la sora sa, Mădălina Bucheru, se află şi un volum din seria Liga Domnilor Extraordinari de Alan Moore şi Kevin O'Neill, Black Dossier (America's Best Comics, WildStorm Productions, DC Comics, La Jolla, 2007). L-am parcurs şi am constatat că unele romane grafice sînt precum vinul - devin mai bune pe măsură ce se învechesc. Să vă spun şi dumneavoastră de ce:

Mi-l imaginez pe Alan Moore, cu barba lui stufoasă, discutînd cu artistul grafic Kevin O'Neill despre subgenurile SF bazate pe istorii alternative: sandalpunk, clockpunk, steampunk, dieselpunk, atompunk. Nu s-ar putea face o lucrare care să le cuprindă pe toate?

Cam aşa îmi închipui că a încolţit ideea Dosarului negru. Pentru că, pe fondul unui secol al douăzecilea altfel decît îl ştiţi, cu Al Treilea Reich condus de Alfred Hinkel şi Marea Britanie post-belică trecută printr-o fază orwelliană sub conducerea Marelui Frate, Wilhelmina Murray şi Allan Quatermain (întineriţi de un izvor magic din Africa Ecuatorială) pătrund în aripa secretă a Muzeului Britanic, sustrag un dosar negru, apoi caută să fugă. Pe urmele lor se află agenţi ai Serviciului Secret, inclusiv James Bond.

Pe măsură ce se desfăşoară acţiunea, cei doi parcurg materialele din dosar, iar cititorii sînt răsfăţaţi cu o serie de pastişe după H.P. Lovecraft, Virginia Woolf, George Orwell, William Shakespeare, John Cleland, P.G. Wodehouse şi Jack Kerouac. Aşa aflăm că Liga din primele două volume ale romanului grafic este a treia versiune, prima fiind înfiinţată în secolul al XVII-lea de regina Gloriana şi avîndu-i în componenţă pe Prospero, Ariel, Caliban, Don Quijote, Christian şi Orlando, iar cea de-a doua, din secolul al XVIII-lea, pe căpitanul Lemuel Gulliver, Natty Bumppo, Fanny Hill, clericul Dr. Syn şi pe eternul şi etern-schimbătorul Orlando.

Mai mult, în primele două decenii ale secolului al douăzecilea, cea mai recentă versiune a Ligii s-a confruntat cu o ligă franceză, Les Hommes Mysterieux, alcătuită din Robur, Arsène Lupin, Fantômas, Monsieur Zenith şi Nictalopul, respectiv cu una germană, Zweilicht-Helden, formată din Dr. Caligari, Dr. Mabuse, Dr. Rotwang şi un robot-femeie creat de acesta din urmă în Metropolis.

Dosarul negru abundă în trimiteri literare şi culturale, de la Cîntecul lui Roland şi ciclul arthurian la caricaturile cu eleve de la şcoala St. Trinian şi o anumită revistă pentru adulţi care iniţial trebuia să se numească "Stag Party". Numai că, spre deosebire de volumele precedente, aluziile şi conexiunile intertextuale acoperă un spectru istoric şi ficţional mult mai larg, de la Războiul Troian la scriitorii beat şi de la O mie şi una de nopţi la Ziua trifidelor.

Cireaşa de pe tort o reprezintă însă episodul final, tridimensional (vizibil cu nişte ochelari speciali furnizaţi împreună cu Dosarul negru), în care protagoniştii trec în Lumea Arzătoare de la nord de Insulele Orkney şi se reîntîlnesc cu membri mai vechi şi mai noi ai Ligii, de la Prospero şi Lemuel Gulliver la Orlando, Fanny Hill şi căpitanul Nemo. Tot Prospero este şi cel care rosteşte epilogul, o pledoarie în pentametru iambic pentru ficţiunile care ne oferă divertisment, dar ne şi formează atitudinile şi personalitatea de-a lungul vieţii.

După tot acest festin ficţional, care a forţat limitele romanului grafic pînă-ntr-atît încît o parte din evenimente apar sub forma unei colecţii de cărţi poştale, ce aş fi putut să-mi mai doresc? Volumul următor din Liga domnilor extraordinari, desigur.

Dar despre acesta am să vă relatez cu alt prilej.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

duminică, 23 mai 2010

Horia Nicola Ursu - "Galileo" nr. 1 (2010)

Spre finalul lunii mai, 2010, am cumpărat un exemplar din primul număr al revistei Galileo Fantasy & Science Fiction (Millennium Press, Satu Mare, 2010) şi, oarecum spre surprinderea mea, l-am citit integral într-o singură zi.

Galileo apare în formă de volum A5, 240 de pagini, cu copertă integral color, şi conţine nuvele, povestiri, articole de critică literară şi cinematografică, precum şi un interviu cu autorul american Joe Haldeman. Prin grija redactorului-şef Horia Nicola Ursu, ficţiunea acoperă trei sferturi din paginile revistei, iar non-ficţiunea doar un sfert. Selecţia textelor este atent făcută (două dintre lucrările de ficţiune din acest număr au fost distinse cu premii literare prestigioase, iar o a treia a fost nominalizată), iar tematica lor este variată.

"O şansă din 10^16" de James Patrick Kelly, spre exemplu, este o poveste despre călătorii în timp şi viitoruri alternative relatată din perspectiva unui copil de la începutul anilor 1960. "Doi bătrîni, pe o bancă..." de Liviu Radu se încadrează mai curînd în curentul steampunk şi readuce în scenă poeţi romantici şi personaje ale SF-ului clasic. "Vonu" de Sebastian A. Corn, în schimb, este o povestire biopunk care debordează de imaginaţie. Tot biopunk este şi nuvela lui Norman Spinrad "Însemnări din Anii Molimei". (Ar trebui să-i avertizez pe cititori că textul lui Spinrad abundă în limbaj explicit şi în scene explicite.) Ultima proză din revistă, "Mortuare" de Joe Haldeman, se încadrează mai curînd în genul horror.

Textele de non-ficţiune din Galileo acoperă şi ele o largă paletă tematică. Astfel, editorialul lui Horia Nicola Ursu ne informează despre originea şi direcţia revistei. "Elogiul unei cariere" de Mircea Opriţă prezintă principalele realizări ale maestrului Ion Hobana. "Adolescenţii şi sexul" de Cory Doctorow aduce unele precizări despre romanul său Little Brother. (Spre surprinderea mea, dar şi a autorului, nu aspectele subversive, protestatare, antiguvernamentale ale romanului au stîrnit cele mai mari polemici.) "Ray Bradbury" de Graham Sleight prezintă în mod sintetic unele lucrări clasice ale lui Bradbury.

Interviul cu Joe Haldeman reprezintă o bună introducere pentru proza premiată a acestuia, "Mortuare", proză completată şi cu o notă explicativă, autobiografică, din partea autorului. Primul număr din Galileo se încheie cu un grupaj de articole, "Zeitgeist". Unul, semnat de Paul Di Filippo, se intitulează "Cyberpunk: după 25 de ani" şi prezintă romane de John Shirley, Rudy Rucker şi Bruce Sterling. Celălalt, scris de Peter Watts, discută filmul Avatar sub titlul (împrumutat dintr-un alt film de James Cameron) "Ce-ar fi să decolăm şi să-i facem praf de pe orbită?"

Ceea ce trebuie spus spre lauda revistei Galileo este că, deşi de cel puţin şaisprezece ani încoace nu mai reuşisem să citesc integral vreo revistă SF publicată în România, mi-a ţinut trează atenţia de la prima la ultima pagină. De la dimensiunile volumului şi ilustraţiile de pe copertă pînă la calitatea hîrtiei şi punerea în pagină, Galileo arată ca o revistă profesională. Iar raportul calitate/preţ este foarte avantajos.

Erorile de tehnoredactare, de traducere sau de redactare literară din acest prim număr sînt extrem de puţine şi probabil vor lipsi cu totul în apariţiile viitoare ale revistei. Dacă Galileo are un defect de neiertat, este acela că va fi publicată trimestrial, mai degrabă decît lunar, aşa cum mi-aş fi dorit. Îi urez să aibă viaţă lungă şi să ajungă la cît mai mulţi cititori... pe care să-i transforme în colecţionari.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

marți, 11 mai 2010

"Du-ne!"

Astronava nu arăta ca şi cînd ar fi fost pictată de Chris Foss pentru că nu fusese pictată de Chris Foss, ci proiectată de nişte inteligenţe artificiale de ultimă generaţie cărora puţin le păsa de estetică. Părea mai degrabă să fi rezultat din încrucişarea dintre o Mantis religiosa şi un set Mandelbrot. Era capabilă să absoarbă energie întunecată şi să se apropie de viteza luminii pînă cînd aceasta ameninţa că va intenta proces pentru hărţuire sexuală.

La bordul astronavei, echipajul post-uman încheia ultimele pregătiri în vederea unei călătorii pînă la marginea universului observabil. E adevărat că marginile universului pe care le observaseră astronomii se aflau în trecutul îndepărtat, în vreme ce astronava urma să călătorească în viitorul îndepărtat, însă membrii echipajului nu aveau o problemă cu asta. Astronomii îi asiguraseră că trecutul îndepărtat al universului fusese oricum foarte înghesuit, foarte fierbinte şi de-a dreptul exploziv, în vreme ce în viitorul îndepărtat avea să fie suficient loc pentru toată lumea şi pentru toate lumile. Desigur, astronomii aveau tendinţa să le spună asemenea lucruri dramatice nespecialiştilor, poate şi ca să-i convingă pe factorii de decizie de importanţa astronomiei şi de necesitatea finanţării ei, iar membrii echipajului se întrebau uneori dacă la marginea universului observabil sau în viitorul îndepărtat aveau să întîlnească alţi astronomi care să le povestească despre structura filamentară a cosmosului.

Comandantul astronavei, Giancarlo Peruggi, fusese selectat din şase milioane de candidaţi din cauză că nici una dintre super-puterile militare şi economice ale secolului al douăzeci şi doilea n-ar fi putut să-şi pună reprezentantul la comanda acestei misiuni fără a pierde cooperarea şi sprijinul celorlalte superputeri, avea experienţă, era fotogenic şi făcea impresie bună la conferinţele de presă. În plus, abia aştepta să scape de acasă, unde locuia cu părinţii, deşi tocmai împlinise treizeci şi cinci de ani.

Era singurul bărbat de la bord.

Restul echipajului era alcătuit numai din femei inteligente, competente şi motivate care fuseseră abordate în repetate rînduri de reprezentante ale mişcării feministe şi care tînjeau să ajungă la marginile universului observabil ca să nu li se mai solicite declaraţii despre emanciparea feminină.

Nici una dintre ele nu semăna cu Sigourney Weaver.

În cabina de comandă, Peruggi se uită lung la domnişoara pilot Marie-Louise Besançon şi spuse:

- Să vă povestesc cîte ceva despre principiile pe care se bazează propulsia astronavei, domnişoară?

Marie-Louise dădu ochii peste cap şi făcu o grimasă exasperată.

- Ni s-a instalat tuturor acelaşi wetware despre astronavă şi funcţionarea ei, domnule comandant. În plus, aţi risca să creaţi impresia că sînteţi un personaj dintr-o revistă cu literatură de consum...

Comandantul Peruggi încuviinţă abătut:

- Aşa e... Calc-o pe coadă!

Astronava absorbi o tranşă imensă de energie întunecată şi dădu buzna într-un tunel pe pereţii căruia particulele elementare întreţineau relaţii contra naturii cu continuumul spaţio-temporal. Numai că, înainte de a ajunge la marginea universului observabil, astronava întîlni în tunel un corp ciudat, ca o săpunieră suprarealistă înconjurată de anemone-de-mare din energie întunecată.

- Întoarceţi-vă de unde aţi venit! le transmise intrusul din tunel.

- Şi să vrem, n-am avea cum, replică prompt comandantul Peruggi. Avem misiunea de a călători pînă la marginea universului şi de a testa propulsia cu energie întunecată, iar echipajul astronavei noastre este ferm hotărît s-o îndeplinească.

- Dacă aţi şti ce nenorocire veţi declanşa, v-aţi întoarce imediat, insistă săpuniera.

- Adică veniţi din viitor? întrebă Peruggi neîncrezător.

Domnişoarele din echipaj schimbară priviri cu subînţeles.

- În măsura în care mai există unul, răspunse săpuniera.

- Păi, nu spuneau astronomii că în viitorul îndepărtat va fi loc pentru toată lumea? insistă Peruggi. Mai ales că la noi, în Sistemul Solar, e cam înghesuială...

- Asta spuneau înainte ca propulsia cu energie întunecată să fie pusă la punct, explică săpuniera. La scurt timp după plecarea voastră - două-trei secole - a început colonizarea universului cu nave cam ca asta, apoi competiţia pentru resurse, iar în cele din urmă războiul generalizat. Şi, cu toate că universul consta în cea mai mare parte din energie întunecată, astronavele au ajuns aşa de numeroase şi de energofage încît au consumat-o aproape complet. Cum ea era forţa primordială care determina expansiunea universului, acum, că tinde să dispară, cosmosul a intrat ireversibil în colaps. Unele facţiuni post-umane au făcut eforturi pentru reconvertirea materiei în energie întunecată, dar rezultatele sînt hidoase - nuclee stelare întregi au fost fărîmiţate pînă la nivel subatomic, iar continuumul spaţio-temporal a fost torsionat şi sfîşiat în fel şi chip. De-asta am călătorit înapoi în timp: ca să vă oprim şi ca să-i punem capăt războiului universal înainte să înceapă.

Peruggi îi aruncă o privire lungă domnişoarei Besançon:

- Dacă colapsează universul, cel puţin, înainte de final, o să fim cu toţii strîns împreună, laolaltă. Foarte, foarte strîns.

Domnişoara pilot clătină din cap şi oftă, semn că începuse să-şi cam piardă răbdarea.

- Comandante, nu era vorba că ne duci la marginea universului observabil?

- Era, încuviinţă Peruggi.

- Du-ne!

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

sâmbătă, 1 mai 2010

Michael Swanwick, "Griffin's Egg" (1991)

La sfîrşitul lunii ianuarie 2010, prin amabilitatea importatorilor mei preferaţi de la Nautilus (http://nautilus.ro), am achiziţionat un exemplar dintr-o antologie alcătuită de Gardner Dozois, The Mammoth Book of Best Short SF Novels (Editura Robinson, Londra, 2007). Cîteva luni mai tîrziu, la sfîrşitul lui aprilie, am parcurs o nuvelă din această antologie - "Oul grifonului" de Michael Swanwick.

Şi iată ce am aflat:

Acţiunea din Griffin's Egg e plasată pe Lună, în a doua jumătate a secolului al XXI-lea, pe fundalul unor eforturi corporatiste majore de exploatare minieră selenară şi de alimentare cu materie primă a unor fabrici orbitale. Protagonistul este un lucrător obişnuit, Gunther Weil, care este tîrît în iureşul unor evenimente deloc obişnuite împreună cu ceilalţi colonişti de pe Lună. Iar intriga implică începutul unui Al Treilea Război Mondial pe Pămînt, sabotarea unor instalaţii pe Lună şi infestarea majorităţii coloniştilor cu nanomecanisme care îi aduc în pragul schizofreniei.

Ceea ce este interesant la această nuvelă (publicată iniţial într-un volum separat) este modul în care integrează trei planuri ale intrigii. În planul general, deşi naţiunile terestre nu doresc declanşarea unui război, un act terorist de anvergură duce la "răspunsuri moderate" automate pe care oamenii nu le pot controla într-o primă fază. În planul mediu, conflictul terestru afectează atît instalaţiile orbitale cît şi o parte dintre instalaţiile selenare, iar puţinii colonişti teferi au de ales dacă să urmeze nebunia indusă de nanomecanisme a celor mai mulţi dintre colegii lor, să se ucidă între ei din motive naţionaliste sau să coopereze pentru a ieşi din criză. Iar în prim-plan se află acţiunile unui protagonist cu care cititorului mediu îi vine destul de uşor să se identifice. Gunther Weil nu e nici savant, nici specialist, nici geniu, însă, cu inteligenţa unui om obişnuit, cu spirit practic şi raţiune şi o excelentă viteză de reacţie, reuşeşte să rezolve cîteva situaţii de criză, să rezolve un mister sau două şi s-o ajute pe Ekatarina Izmailova, conducătoarea ad hoc a coloniştilor, să organizeze lucrurile.

Stilul nuvelei este destul de sec. Adesea, am rămas cu impresia că naratorul "spune" în loc să "arate", deşi e posibil ca zgîrcenia cu care li se oferă cititorilor detalii să fie dictată de forma textului. Căci Griffin's Egg este nuvelă, nu roman...

Pe de altă parte, atît reţeaua socială a personajelor cît şi dinamica relaţiilor dintre ele sînt descrise foarte convingător.

Ar mai trebui să menţionez că nanomecanismele experimentale din Griffin's Egg, care permit detectarea şi modificarea din exterior a stărilor emoţionale umane, deschid calea pentru neuroprogramarea foarte larg răspîndită din viitorul ceva mai îndepărtat descris de Michael Swanwick în Vacuum Flowers (1987).

De asemenea, intriga nuvelei include evenimente inspirate de un experiment social cu joc de roluri (gardieni şi deţinuţi) discutat de Malcolm Gladwell în The Tipping Point (2000). Din păcate, deşi această intrigă secundară părea promiţătoare, autorul a ales să nu o dezvolte prea mult.

Pe ansamblu, Griffin's Egg este o nuvelă rezonabil de bine scrisă, cu suficient suspans pentru a încuraja lectura şi suficiente observaţii despre tehnologie şi societate pentru a încuraja meditaţia după lectură. Michael Swanwick avea să reviziteze acest univers imaginar într-un viitor considerabil mai îndepărtat în romanul Stations of the Tide (1991).

Însă despre aceasta am să vă relatez cu altă ocazie.

(P.S. Pentru informaţii suplimentare, vizitaţi site-ul autorului la adresa http://www.michaelswanwick.com/. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)