joi, 16 iulie 2009

Philip K. Dick - 'A Scanner Darkly' (1977)

În iunie 2006, am fost chemat de către importatorii mei preferaţi de la Nautilus (http://nautilus.ro) şi pus în faţa unui transport de cărţi proaspăt sosit din Marea Britanie. Am luat pe loc două duzini de volume şi am rezervat cam încă de două ori pe atîtea pentru achiziţie ulterioară. Dar, dacă în cazul altor autori am putut să fac o selecţie („Pe asta o iau acum. Pe aceea am s-o iau mai tîrziu.”), cu Philip K. Dick am procedat altfel: am luat toate volumele de acest autor pe care domnul şi doamna Hanu le aveau în librărie, după care i-am convins să aducă şi alte titluri. Printre altele, în acea zi am achiziţionat un exemplar din A Scanner Darkly (Colecţia SF Masterworks nr. 20, Editura Gollancz, Londra, 1999), un roman în legătură cu care domnul Ştefan Ghidoveanu îmi stîrnise interesul încă din 1992 cu o prezentare succintă pe care o publicase în revista Nautilus.

Tot în 2006, ceva mai tîrziu, prin amabilitatea vechiului meu prieten Liviu Moldovan am vizionat ecranizarea romanului făcută de Richard Linklater cu Keanu Reeves, Winona Ryder, Robert Downey, Jr. şi Woody Harrelson în rolurile principale – unul dintre rarele filme apărute în acest deceniu pe care mi-am dorit instantaneu să le revăd. Fireşte, filmul m-a încurajat să citesc romanul.

Şi, cum toate cele bune sau rele sînt trei, în mai 2009 am achiziţionat de la Librăria Engleză Anthony Frost şi am parcurs într-o după-amiază romanul grafic A Scanner Darkly (Editura Gollancz, Londra, 2006) bazat pe filmul lui Linklater şi pe romanul lui Philip K. Dick. Cum undeva trebuie să existe o limită, în cazul în care s-a făcut şi vreun joc video cu acelaşi subiect, aş prefera să nu aflu vreodată despre el...

Poate nu o să-mi luaţi în nume de rău dacă, în rîndurile de mai jos, am să discut nu numai romanul A Scanner Darkly, ci am să mă refer pe alocuri şi la ecranizare şi la banda desenată.

Iată despre ce este vorba:

În ceea ce la data publicării romanului era viitorul apropiat (1992), Statele Unite ale Americii au fost copleşite de un val de toxicomanie fără precedent. În efortul de a stăvili dezvoltarea reţelelor de trafic de stupefiante, forţele de poliţie colaborează cu corporaţii private precum New Path, dar şi cu agenţi sub acoperire de felul lui Fred. În viaţa de zi cu zi, cînd nu e protejat de un costum mimetic, Fred este de fapt un toxicoman ca mulţi alţii, pe numele adevărat Robert Arctor.

Din păcate, pentru a nu trezi suspiciunile cercului de suspecţi pe care a fost delegat să îi supravegheze, Arctor ajunge să devină dependent de o substanţă deosebit de periculoasă, Substanţa D, ceea ce îi distruge cu timpul legătura dintre cele două emisfere cerebrale şi îl duce la o scindare de personalitate. Situaţia îi este agravată de faptul că, în calitate de agent sub acoperire, i s-a cerut să îl supravegheze pe sinele său public, Robert Arctor, iar cei din cercul său de cunoscuţi sînt, la rîndul lor, departe de a fi inocenţi.

Cînd starea mentală a lui Arctor se deteriorează dramatic, personajul ajunge într-o clinică pentru dezintoxicare, apoi la o fermă unde descoperă sursa secretă a substanţei D. Căci poliţiştii în subordinea cărora a lucrat protagonistul au planuri ascunse îndărătul altor planuri...

Spre deosebire de romanele mai timpurii ale lui Philip K. Dick, scrise cîte trei, patru sau chiar cinci pe an, A Scanner Darkly a avut nevoie de doi ani pentru a fi redactat. Pe de o parte caută să imagineze un viitor apropiat, cu sisteme de identificare vocală, microcamere de filmat (numite în roman "scanere") şi costume mimetice. Pe de altă parte, diverse aluzii culturale, ştiinţifice şi politice ancorează romanul în realitatea în care a fost scris, respectiv începutul anilor 1970.

Dacă alte romane ale scriitorului american tratează despre universuri paralele, călătorii în spaţiu, colonizări de planete şi alte teme ştiinţifico-fantastice, A Scanner Darkly se ocupă în primul rînd de tema autobiografică a consecinţelor abuzului de droguri. Parte dintre problemele cu care se confruntă protagonistul, cum ar fi destrămarea unei căsnicii, separarea de copii şi traiul într-o locuinţă neglijată, laolaltă cu alţi toxicomani, reflectă îndeaproape probleme similare cu care s-a confruntat autorul în perioada aceea. Relaţiile duplicitare dintre membrii grupului, tulburările sexuale, scindarea personalităţii lui Bob Arctor, deteriorarea funcţiilor lui mentale aşa cum sînt prezentate pe parcursul romanului nu sînt numai produsul imaginaţiei lui Philip K. Dick. Impresia de veridicitate a materialului inclus în roman este întărită şi de nota de final în care autorul menţionează consecinţele grave suferite de el şi de toxicomanii din cercul lui de cunoştinţe.


Atît detaliile poveştii tragice din roman cît şi tensiunea dintre presupusul viitor apropiat şi prezentul în care a fost scrisă cartea au fost redate cu surprinzătoare fidelitate în filmul A Scanner Darkly (2006) al regizorului Richard Linklater. Realizat ca film de animaţie, cu ajutorul unei tehnici numită "rotoscopie interpolată", A Scanner Darkly aduce dinaintea spectatorilor atît culorile calde din sudul Californiei cît şi halucinaţiile personajelor în toată splendoarea lor terifiantă şi le plasează nu într-un 1992 care de acum este istorie ci "peste şapte ani". Bună parte dintre dialoguri le redau cu fidelitate pe cele din roman, iar ultimele secvenţe aduc pe ecran porţiuni esenţiale din postfaţa autorului. Şi, ca un omagiu din partea cineaştilor, printre chipurile fragmentare care se perindă pe costumul mimetic al protagonistului, la un moment dat se întrevăd cîteva portrete ale lui Philip K. Dick...

Romanul grafic, lansat în acelaşi an cu filmul, redă foarte fidel conţinutul acestuia. Ediţia britanică, de la Victor Gollancz, este realizată în condiţii tipografice excelente şi reprezintă un supliment binevenit al ecranizării. Cumva, chiar şi în această formă derivată, intensitatea poveştii tragice se menţine. Dar cel mai bine este să mergeţi la sursă şi să citiţi mai întîi romanul A Scanner Darkly...

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm. Lectură plăcută!)

duminică, 12 iulie 2009

Howard Rheingold - Găşti inteligente (2002)

În primăvara anului 2009 am aflat că apăruse ediţia română a unei cărţi recente de Howard Rheingold sub titlul Găşti inteligente: următoarea revoluţie socială (Editura Andreco Educaţional, Bucureşti, 2005). Citisem în anii 90 alte două cărţi de acelaşi autor: Virtual Reality (1991), respectiv The Virtual Community: Homesteading on the Electronic Frontier (1992, ediţie revizuită 2000, ediţie electronică disponibilă gratuit la adresa http://www.rheingold.com/vc/book/). Cum apreciasem mult ambele volume, am căutat şi Găşti inteligente prin cîteva librării bucureştene. Următoarea etapă m-a dus de la paginile web ale unor librării virtuale la situl editurii şi de acolo în vizită la sediul Andreco Educaţional. Am cumpărat un exemplar din Găşti inteligente, l-am parcurs şi am aflat cele ce urmează:

Ipoteza de bază a cărţii este că proliferarea masivă a telefoniei mobile, a calculatoarelor portabile, a punctelor de acces fără fir la Internet, a sistemelor de localizare GPS şi a microemiţătoarelor RFID este pe cale să ducă la apariţia unor noi forme de organizare socială pe care Rheingold le numeşte "găşti inteligente".

Capitolele individuale sînt axate pe anumite tehnologii sau sisteme care fac parte din acest ansamblu pe cale să apară. Astfel, capitolul întîi este dedicat telefoanelor mobile 3G, cel de-al doilea - tehnologiilor de cooperare, iar cel de-al treilea - supercomputerelor de tip roiuri.

Nu toate capitolele se concentrează asupra unor tehnologii în sine. Dimpotrivă, unele aduc în discuţie efectele sociale ale tehnologiilor recente. Spre exemplu, capitolul al cincilea este dedicat programelor pentru stabilirea reputaţiei pe situri precum eBay, cel de-al şaselea - eforturilor unor comunităţi locale de a construi puncte de acces gratuit la Internet fără fir, iar cel de-al şaptelea - mişcărilor sociale descentralizate ale căror acţiuni sînt facilitate de noile tehnologii.

Ultimul capitol pune în perspectivă posibilele direcţii pe care le-ar putea urma societatea şi potenţialele conflicte dintre diverse grupuri de interese prin analogie cu situaţii similare din trecut.

Ceea ce mi s-a părut remarcabil la această carte (pe lîngă buna organizare a conţinutului şi claritatea cu care mă obişnuisem deja din alte lucrări ale lui Howard Rheingold) a fost bunăvoinţa autorului de a călători prin lume în căutarea germenilor schimbărilor tehnologice şi sociale. Astfel, Rheingold nu a mers numai în Silicon Valley şi în laboratorul MIT, ci şi în Japonia, în Finlanda şi în Canada. Interviurile pe care le-a realizat personal cu diverşi cercetători, inventatori şi observatori (inclusiv cu Cory Doctorow), ca şi documentaţia extinsă care a stat la baza cărţii, conferă greutate afirmaţiilor şi ipotezelor din Găşti inteligente.

Din păcate, parte din farmecul lucrării păleşte din cauza traducerii mediocre şi a slabei redactări. "Location" din engleză a fost tradus sistematic "locaţie" mai degrabă decît "amplasament" sau "poziţionare". "Encryption" a fost tradus "encripţie" în loc de "criptare". Adesea, lipsesc litere din cuvinte, inclusiv din numele autorului aşa cum apare pe cotorul cărţii, iar pe alocuri cîte o frază se frînge brusc, fără să îşi completeze ideea (sau structura sintactică). Şi exemplele ar putea continua...

Lăsînd deoparte farmecul lucrării (care poate fi de natură subiectivă), obiectiv vorbind, ediţia română are utilitatea redusă faţă de cea originală prin faptul că nu include indexul. Ca orice lucrări de referinţă, cărţile lui Rheingold au la sfîrşit un indice cu nume de persoane, de instituţii, de lucrări şi aşa mai departe, absolut necesar celor care ar dori să găsească rapid o anume idee sau un anumit pasaj pentru a le cita într-un eseu ori într-un articol. Ediţia română a lucrării nu conţine un asemenea index, ceea ce îngreunează utilizarea ei în scop documentar.

Pe ansamblu, lectura volumului Găşti inteligente mi s-a părut utilă pentru înţelegerea unor transformări sociale contemporane. Am regretat însă aproape la fiecare pagină faptul că traducătorii şi redactorul nu au tratat ediţia română cu acelaşi profesionalism cu care autorul a tratat ediţia originală.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm. Lectură plăcută!)

miercuri, 8 iulie 2009

Robert E. Howard, 'The Conan Chronicles Volume 2' (2001)

În iunie 2006, invitat fiind la importatorii mei preferaţi de la Nautilus (http://nautilus.ro), am mers cu o sumă de bani frumuşică pentru a vedea un transport de cărţi proaspăt sosit. De regulă, intru în acea librărie pregătit să cheltuiesc sau să plîng. În acea zi memorabilă am cheltuit şi am plîns. Am cumpărat două duzini de cărţi şi am pus deoparte, pentru achiziţii ulterioare, încă de două sau de trei ori pe atîtea.

Printre primele volume pe care am ţinut morţiş să le cumpăr atunci, pe loc, se aflau şi Cronicile lui Conan. Despre primul volum, The People of the Black Circle, am relatat deja cu altă ocazie. Pe cel de-al doilea, The Hour of the Dragon (Fantasy Masterworks nr. 16, Editura Gollancz, Grupul Editorial Orion, Londra, 2004) am avut plăcerea să-l parcurg abia în 2009, prin amabilitatea vechiului meu prieten Liviu Moldovan.

Şi iată ce am aflat:

The Hour of the Dragon începe cu un eseu despre unele popoare din epoca hiboriană. Unele texte cuprinse aici sînt povestiri, precum "The Phoenix in the Sword". Altele sînt nuvele, cum ar fi "Jewels of Gwahlur". Altele sînt romane în toată regula, precum "Red Nails", "The Black Stranger" sau "The Hour of the Dragon". Spre deosebire de textele din primul volum, mai puţine proze din The Hour of the Dragon sînt prime versiuni neterminate sau povestiri de relativ mici dimensiuni.

Două proze din acest volum, "The Phoenix in the Sword" şi "The Scarlet Citadel", se numără printre primele scrise şi publicate de Robert E. Howard în această serie. Altele au fost scrise mai tîrziu, iar diferenţa stilistică dintre cele două povestiri menţionate anterior şi romanul "The Hour of the Dragon" este destul de sesizabilă.

În ceea ce priveşte subiectul, prozele urmează evoluţia lui Conan de la jefuitor de oraşe pierdute ("Red Nails", "Jewels of Gwahlur") la apărător al coloniştilor ("Beyond the Black River") la rege al Aquiloniei ("The Phoenix in the Sword") detronat şi reînscăunat ("The Hour of the Dragon").

Volumul se încheie cu un poem al lui Robert E. Howard despre Cimmeria şi cu o postfaţă a antologatorului Stephen Jones în care ni se prezintă ultimii ani din viaţa lui Howard, republicarea postumă şi repunerea în valoare a scrierilor sale, prezenţa personajului Conan în alte mijloace de comunicare (benzi desenate, cinematografie, televiziune, animaţie), precum şi proiecte conexe aflate în derulare.

În ansamblu, acest al doilea volum mi se pare mai închegat şi mai reuşit decît primul, iar romanul "The Hour of the Dragon", considerat separat, constituie o bijuterie a literaturii fantastice. Dincolo de elementele specifice perioadei pulp a subgenului swords and sorcery şi dincolo de unele influenţe stilistice dinspre opera lui H.P. Lovecraft (operă pe care Howard o admira), scrierile despre Conan îşi păstrează pînă azi prospeţimea datorită imaginaţiei vii a autorului şi mai ales datorită măiestriei cu care acesta a scris scenele de acţiune. Ca şi J.R.R. Tolkien în subgenul high fantasy, Robert E. Howard a avut numeroşi imitatori, iar în generaţiile mai recente numeroşi critici. Dar, ca şi în cazul lui Tolkien, cele mai bune pagini pe care Howard le-a scris despre Conan fac să pălească imitaţiile diluate şi să se disipeze larma criticilor prin simpla intensitate şi prin claritatea viziunii închegate din cuvinte.

Citiţi The Hour of the Dragon şi vă veţi convinge.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm. Lectură plăcută!)

Manowar... cu peripeţii

În seara de 5 iulie 2009 am mers la Aftershock, la B'est Fest, şi am văzut primul concert din România al formaţiei Manowar.

A început frumos şi bine, numai că pe la cea de-a patra piesă s-au oprit subit. Au spus că le-a explodat un generator. (Ulterior am aflat că li se arsese o siguranţă, dar probabil că asta nu părea suficient de grav.) Am luat o pauză destul de lungă, liderul formaţiei ne-a asigurat că n-o să ne luăm ţeapă şi că spectacolul va continua, după care a ţinut să insiste că formaţii precum Metallica , Iron Maiden şi Motörhead nu au avut asemenea probleme în concert pentru că nu utilizează atît de multă energie electrică. (Nu am cuvinte să exprim cît m-a enervat faptul că a ţinut să-i atace pe tatăl Ian "Lemmy" Kilmister, pe fiul Steve Harris şi pe nu-tocmai-sfîntul duh Cliff Burton, fie şi indirect.) A turnat pe gît o cutie de bere dintr-o suflare, au reluat concertul şi în mai puţin de un minut au rămas din nou fără curent.

După o pauză sensibil mai lungă, concertul s-a reluat cu volumul ceva mai redus. Au interpretat piese precum "Heart of Steel", "Kings of Metal" şi "Warriors of the World". Au urcat pe scenă cîteva domnişoare drăguţe (în cea mai bună tradiţie heavy metal). Au invitat un chitarist din public să îi acompanieze şi i-au oferit cadou o chitară cu autografe. Liderul formaţiei a ţinut un lung discurs în română şi iar a zis ceva neplăcut despre Metallica , Iron Maiden şi Motörhead, spre exasperarea subsemnatului. Au fluturat steagul României pe scenă şi au rupt coarde de chitară. Au ţinut solouri de clape (Beethoven... rocks? ), de bas, de chitară, iar vocalistul a încurajat publicul să... cînte.

Au promis că vor reveni şi vor organiza un festival de heavy metal. Ni i-au prezentat pe traducătoare şi pe organizator, căruia i-au oferit un premiu neobişnuit. Ca bis ne-au interpretat piesa operatică "The Crown and the Ring".

Dincolo de dificultăţile tehnice, care li s-au întîmplat şi altor formaţii într-o oarecare măsură, mi-a lăsat un gust amar insistenţa cu care basistul a ţinut să compare Manowar cu alte trupe. Tot restul spectacolului, virtuozitatea lui instrumentală, acrobaţiile cu domnişoarele din public şi discursul în română mi l-ar fi făcut simpatic. Dar faptul că a criticat trei dintre formaţiile mele preferate m-a umplut de amărăciune.

Ca şi concertele cu Megadeth, Queensryche sau Kreator la care am fost, Manowar la Bucureşti reprezenta un eveniment la care am vrut să asist. Dar nu ştiu dacă am să-i întîmpin vreodată cu o reală bucurie, aşa cum am făcut cu Lemmy...

Premiul neoficial Florin Pîtea pentru cea mai bestială costumaţie metalistă i-a revenit unei domnişoare care purta un tricou mov cu paiete inscripţionat: "Click My Picture". Pe locul al doilea, la mică distanţă, s-a situat o domnişoară cu un maieu negru pe care scria cu alb: "I SHOES, BAGS AND BOYS". Extrem de brutal...

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm. Lectură plăcută!)

marți, 7 iulie 2009

În sfîrşit, Motörhead!

La cît de mult îmi doream să-i văd pe cei de la Motörhead în concert, nu se putea să nu am parte de nişte peripeţii...

Mi-am luat bilet din martie, am întrebat-o pe casieriţa de la Diverta dacă era sigură că formaţia aceea avea să cînte în ziua aceea, şi ea m-a asigurat că da. Mi-am pus biletul bine, mi-am notat data concertului în agendă, mi-am dorit intens să nu plouă. (Avusesem o experienţă neplăcută cu un concert Overkill anulat la Cluj din cauza unei furtuni serioase şi nu-mi doream să repet experienţa.În nici un caz cu Motörhead.)

A venit ziua concertului, m-am echipat corespunzător, cînd am verificat data concertului pe bilet - surpriză! Vînzătoarea îmi dăduse bilet pentru data de întîi, nu doi iulie.

Am sunat un prieten, m-a dus cu maşina la Romexpo (unde am văzut şiruri întregi de maşini parcate pe marginea străzii şi cîţiva lucrători fericiţi care le ridicau), pînă la urmă mi-am cumpărat bilet şi, cu bunul prieten cu tot, am intrat.

Cîţiva mici şi cîteva beri mai tîrziu, înainte să se innopteze ca lumea, dinspre scena dublă s-a auzit o voce gîjîită: "Good evening! We're Motörhead! And we play rock'n'roll!"

Aşa devreme?

Ne-am dus repejor mai aproape de scenă şi, timp de vreo oră, ne-am delectat cu muzica lui Ian "Lemmy" Kilmister şi a colegilor săi de trupă. Piese mai noi, de pe albumul "Motörizer", precum "Rock Out". Piese mai vechi, precum "The Ace of Spades". Solo de chitară. Solo de baterie. Solo de bas.

Cred că a fost prima trupă de metale grele (şi am văzut cîteva la viaţa mea) la care nu numai că am simţit cum îmi vibrează organele interne din cauza nivelului zgomotului, dar am simţit cum îmi vibrează nările, palatul şi vălul palatin.

După care Lemmy a dat volumul mai tare.

Îi aşteptam de mult. Lemmy ne-a promis că o să mai vină. N-am înţeles mai nimic din textul pieselor, dar Motörhead a fost întemeiată în ideea de a cînta cel mai murdar rock and roll. Şi cel puţin una dintre piese, "Burner", a fost atît de rapidă încît i-a arătat publicului că şi Motörhead pot interpreta speed metal.

La urma urmei, ei sînt strămoşii metalului extrem...

Cînd mai aşteptam un bis sau măcar o versiune cover după "God Save the Queen", ne-au părăsit, iar pe scena de alături a început să cînte un anume Moby.

(Nu cred că era înrudit cu Dick.)

Pletoşii în haine cernite s-au scurs din mulţime, iar la locul faptei au rămas persoane de altă factură.

Premiul neoficial Florin Pîtea pentru cea mai bestială costumaţie metalistă i-a fost acordat de această dată unei domnişoare blond-roşcate cu un tricou gri pe care scria "I SHOPPING". Brutal...

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm. Lectură plăcută!)