vineri, 18 iulie 2008

James Patrick Kelly şi John Kessel – "Rewired" (2007)

În ianuarie 2008 am primit cadou de la Bogdan Tudor Bucheru un exemplar dintr-o antologie creată de James Patrick Kelly şi John Kessel – Rewired, the Post-Cyberpunk Anthology (Tachyon Publications, San Francisco, 2007). Dintre antologiile dedicate genului cyberpunk şi mutaţiei sale tîrzii, post-cyberpunk, Rewired se distinge prin faptul că examinează acest gen literar nu sincronic, ci diacronic. Mai exact, introducerea prezintă apariţia curentului cyberpunk, diversele reacţii care l-au însoţit, schimbările pe care le-a suferit de-a lungul timpului şi etichetarea acestor modificări cumulate, în anii ’90, drept post-cyberpunk. De asemenea, nuvelele şi povestirile antologate sînt ordonate cronologic (mai degrabă decît după vreun alt criteriu), de la cea mai timpurie, publicată iniţial în 1996, la cea mai recentă, apărută în 2007.

„Bicycle Repairman” de Bruce Sterling tratează ironic tema cyberpunk a încărcării conştiinţei umane în reţeaua informaţională. În acest caz, versiunea electronică a minţii unui senator NAFTA ajunge în posesia unui reparator de biciclete, iar o persoană din divizia de operaţiuni secrete a senatorului e pusă într-o postură penibilă de o lucrătoare socială şi de un alpinist urban. Autorul pare să ne spună printre rînduri că nici asasinii super-tehnologizaţi nu mai sînt ce erau pe vremea lui „Johnny Mnemonic”...

„Red Sonja and Lessingham in Dreamland” de Gwyneth Jones se referă la o problemă răspîndită odată cu tehnologia informaţională – destui utilizatori preferă să se scufunde în realităţi virtuale inspirate de fantezia eroică, iar cîteodată abilităţile lor de interacţiune socială au de suferit. Pînă la un punct, acest lucru poate fi profitabil pentru psihoterapeuţi. Dar dacă de la un punct încolo, ne întreabă în subtext autoarea, subiecţii ar decide că lumea reală nu mai este chiar atît de importantă?

„How We Got in Town and out Again” de Jonathan Lethem este una dintre cele mai emoţionante nuvele din antologie. Narată la persoana întîi, nuvela e plasată într-o Americă devastată de o profundă criză economică în care oamenii de rînd sînt încurajaţi de circari ambulanţi să participe la sesiuni-maraton de realitate virtuală.

„Yeyuka” de Greg Egan, de asemenea narată la persoana întîi, prezintă dilemele etice cu care se confruntă în tînăr chirurg din lumea întîi plecat în Uganda pentru a combate o epidemie. Ca şi în alte nuvele ale lui Egan, ideile şi problemele morale au prioritate faţă de stil.

„The Final Remake of The Return of Little Latin Larry With a Completely Remastered Soundtrack and the Original Audience” de Pat Cadigan prezintă un hibrid ipotetic al biotehnologiei şi al realităţii virtuale care permite scanarea memoriilor genetice şi transformarea lor într-o formă de divertisment. Şi de această dată, Pat Cadigan îşi dezorientează cititorii prin estomparea graniţelor dintre real, virtual şi halucinaţie.

William Gibson contribuie la antologie cu o schiţă tulburătoare, „Thirteen Views of a Cardboard City”. Cu o tehnică literară ieşită din comun, Gibson îi îndeamnă pe cititori să se gîndească nu la suprafaţa hipnotică a societăţii de consum, ci la cei care îşi duc traiul în crăpăturile acesteia.

Următoarea nuvelă, „The Wedding Album”, îi aparţine unui autor apărut mai recent, David Marusek. Dacă obiceiul de a face fotografii (ori, mai nou, filmări) la cununii ar evolua odată cu tehnologia, iar tinerii căsătoriţi de peste cîteva decenii şi-ar face copii ale minţii? Oare aceste simulacre informaţionale ar avea libertatea să decidă ce vor face pe viitor?

Probleme asemănătoare stau şi în centrul nuvelei „Daddy’s World” de Walter Jon Williams (distinsă cu Premiul Nebula în 2001). Spre deosebire de „The Wedding Album” însă, nuvela lui Williams capătă o întorsătură considerabil mai sumbră spre final.

„The Dog Said Bow-Wow” de Michael Swanwick este mult mai vioaie şi mai antrenantă. Cele două personaje principale, cîinele modificat genetic Surplus şi escrocul Darger, s-au bucurat de o primire călduroasă din partea publicului, drept pentru care autorul le-a readus în paginile sale în alte două nuvele.

„Lobsters” de Charles Stross reprezintă prima secţiune dintr-un roman modular, Accelerando (disponibil online la adresa: http://www.accelerando.org/_static/accelerando.html), şi, cu toate că are o valoare considerabilă în sine, cîştigă mult atunci cînd este parcursă împreună cu celelalte secţiuni ale acelei cărţi.

„What’s Up, Tiger Lily?” de Paul di Filippo este poate cea mai amuzantă nuvelă din antologie. Protagonistul, Bash Applebrooke, este inventatorul proteohîrtiei, iar întîmplările prin care trece au mult de-a face atît cu inteligenţa lui ieşită din comun cît şi cu inadaptarea lui socială. În privinţa subiectului şi a tonului umoristic, „What’s Up, Tiger Lily?” aminteşte pe undeva de tetralogia ‘Ware a unuia dintre fondatorii mişcării cyberpunk, Rudy Rucker.

„The Voluntary State” de Christopher Rowe, pe de altă parte, este probabil nuvela cea mai plină de imaginaţie din volum. Într-un mod foarte convingător, autorul combină distopia, biotehnologia şi roboţii uriaşi de genul celor care apar în desenele animate japoneze, iar povestea îi ţine pe cititori cu sufletul la gură.

„Two Dreams on Trains” de Elizabeth Bear extrapolează pe marginea unei situaţii reale – inundarea oraşului New Orleans şi ineficienţa administraţiei de stat în remedierea crizei. Autoarea îşi imaginează un viitor apropiat în care New Orleans nu este numai o comunitate lacustră cu caste şi însemne, ci şi un astroport important pentru comerţul interplanetar.

Deşi multe nume mari legate de literatura (post)cyberpunk sînt reprezentate în acest volum, cea mai reuşită nuvelă din antologia Rewired îi aparţine unui autor mai puţin cunoscut, Paolo Bacigalupi. În „The Calorie Man”, el construieşte o lume de după epuizarea ţiţeiului în care concernuri de inginerie genetică au distrus agricultura tradiţională şi hrănesc populaţia globului cu cîteva culturi patentate. Intriga nuvelei e frumos construită, elementele din fundal apar pe rînd, ducînd la un efect foarte bine dozat. Probabil nu vă veţi mira să aflaţi că şi Gardner Dozois a selectat această nuvelă pentru cea de-a XXIII-a antologie anuală de SF.

„Search Engine” de Mary Rosenblum începe ca o povestire noir şi se transformă rapid în critică socială.

Într-un mod foarte adecvat, Rewired se încheie cu sfîrşitul lumii şi renaşterea ei, aşa cum le-a descris Cory Doctorow în „When Sysadmins Ruled the World”. Ca în poveştile cyberpunk clasice, protagonistul Felix Tremont petrece zile şi nopţi printre calculatoare, conectat la reţea. Numai că, spre deosebire de Bobby Quine (să zicem), Felix caută să menţină reţeaua în funcţiune după o catastrofă mondială şi să sprijine comunitatea globală (inclusiv cu ajutorul unor programatori din România). Pentru că etosul post-cyberpunk este destul de diferit...

Ar mai trebui menţionat că, pe lîngă amplul studiu introductiv, antologatorii au mai introdus printre nuvele şi crîmpeie din corespondenţa pe care în anii ’80 a purtat-o John Kessel cu Bruce Sterling – fragmente care ne permit să vedem, dincolo de suprafaţa textelor literare, în mintea creatorilor.

Efectul de ansamblu al antologiei este intens şi revelator. Spre deosebire de Mirrorshades, nu arată o mişcare literară într-un anumit moment, ci îi ilustrează evoluţia de-a lungul a mai mult de un deceniu cu ajutorul unor texte de foarte bună calitate. Spre norocul cititorilor din ţara noastră, un editor ambiţios şi-a propus să publice o ediţie română a antologiei Rewired în 2009...

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm . Lectură plăcută!)
Posted by Picasa

<

J. G. Ballard - "The Crystal World" (1966)

Mi-a luat numai două zile ca să citesc romanul final din tetralogia elementelor a lui Ballard, iar cartea a constituit o surpriză plăcută. În primul rind, The Crystal World (“Lumea de cristal”) nu este plasată într-o ţară anglo-saxonă, ci în Camerun, pe fluvial Matare.

Dr. Edward Sanders încearcă să călătorească în amonte, către Mont Royal, dar întîmpină dificultăţi. Aparent, în zonă au loc unele tulburări, iar armata a izolat teritoriul. Treptat, Sanders descoperă că pădurea din jurul localităţii Mont Royal este afectată de cristalizare.

Pe măsură ce se apropie de acest fenomen, Sanders se pomeneşte prins în jocuri periculoase, cum ar fi o relaţie violent care îi implică pe proprietarul unei mine locale, Therensen, pe un bărbat, Ventress, şi pe soţia lui muribundă, Serena. Sanders, la rîndul său, are de lucru într-o leprozerie împreună cu fosta lui iubită, Suzanne Clair, şi cu soţul ei, Max. Şi, pentru a complica lucrurile, o tînără ziaristă franceză, Louise Peret, începe o relaţie amoroasă cu Sanders.

Fenomenul cristalizării se extinde, cuprinzînd păsări, animale, oameni şi artefacte, iar, pe măsură ce Sanders încearcă să ajungă la prietenii săi, situaţia din jurul său devine din ce în ce mai haotică şi mai violentă. În cele din urmă, după o evadare pe muchie de cuţit din pădure, Sanders se gîndeşte bine şi decide să meargă înapoi în lumea de cristal.

Ceea ce mi s-a părut interesant, dincolo de imaginile memorabile cu cristalizări de copaci, rîuri, personaje şi aşa mai departe, a fost “explicaţia” dindărătul fenomenului. Ipoteza unui personaj este că formarea galaxiilor constituite din antimaterie provoacă apariţia anti-timpului şi absorbirea timpului din materie atît în locuri îndepărtate din Univers cît şi pe plan local, în trei zone mici de pe Pămînt. Materia suferă un process asemănător refracţiei, cu excepţia faptului că agentul nu este lumina, ci timpul.

“Explicaţia” care îi este oferită lui Sanders în roman îmi aminteşte de logica dindărătul picturii cubiste: obiectul este redat nu dintr-o singură perspectivă, de la un anumit moment, ci din cîteva perspective, din diferite momente, “simultan”. Efectul, ca în Nud coborînd scara (1912) de Marcel Duchamp, este mozaicat, unghiular, cvasi-cristalin.

Motivul pentru care am adus în discuţie acest subiect este că, pe parcursul celor patru romane catastrofice, Ballard foloseşte imagini care amintesc foarte mult de curente celebre din pictură.

Vîntul de nicăieri”, spre exemplu, conţine numeroase imagini de clădiri ruinate şi o atmosferă deosebit de sumbră, încărcată de praf şi de particule din sol, murdară şi întunecoasă, foarte asemănătoare cu picturile romantice. Unele dintre schiţele întunecate ale lui Victor Hugo, care ocazional încorporau pete întîmplătoare de cafea sau de vin, ar putea fi asociate cu asta.

Lumea înecată”, pe de altă parte, cu lagunele sale şi cu imaginile ei ceţoase, neclare, tropicale, evocă picturile impresioniste, cu lipsa lor de linii clar trasate şi de contururi precise.

Seceta” se asociază cu picturile suprarealiste. În capitolul de început, “Lacul pe cale să sece”, de pildă, tînărul Philip Jordan şi dr. Charles Ransom încearcă să salveze o lebădă muribundă, năclăită de ţiţei. Prezenţa în barcă a păsării în agonie şi aripile ei mari întinse deasupra apei evocă picturi de Salvador Dali. Mai tîrziu, Quilter apare pe picioroange, purtînd pantaloni făcuţi dintr-un covor, blănuri şi o căciulă creată dintr-o lebădă neagră. Din nou, picturile lui Dali cu apariţii moi proptite în cîrje apar în mintea cititorului. Iar, în capitolele finale ale romanului, imagini de automobile şi artefacte abandonate, pe jumătate îngropate în dune de nisip sau în straturi de cristale de sare sînt conectate explicit cu picturi de Yves Tanguy precum Jours de lenteur.

În acest context, avea sens ca Ballard să creeze o abundenţă de imagini cubiste în “Lumea de cristal”. De la cristalizări izolate de plante pînă la o pădure cristalizată, de la oameni cristalizaţi la elicoptere, automobile, case şi biserici transformate în torturi de nuntă şi prinse în pînze-filigran printre copacii cristalizaţi dimprejur, Ballard a orchestrat un crescendo de neuitat care probabil va rămîne în mintea cititorilor multă vreme după ce personajele şi incidentele din roman se vor fi şters.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm . Lectură plăcută!)
Posted by Picasa

J. G. Ballard - "The Drought" (1964)

În iulie 2005, după ce mi-am terminat de scris primul roman şi i l-am predat editorului, am simţit un puternic imbold să mă întorc la lumile catastrofice ale lui J.G. Ballard. De aceea, în numai trei zile, am citit The Drought (“Seceta”), roman care în SUA a fost publicat sub titlul The Burning World (“Lumea arzîndă”).

Din multe puncte de vedere, “Seceta” este încă şi mai ambiţios decît cele două romane precedente despre dezastre. Ca şi “Vîntul de nicăieri” şi “Lumea înecată”, romanul nu oferă un cadru temporal specific, motiv pentru care cititorii (încă) îl mai pot percepe ca petrecîndu-se în viitorul apropiat. De asemenea, nu oferă un amplasament specific, motiv pentru care ni-l putem imagina ca avînd loc fie în Marea Britanie, în Irlanda, într-o regiune de coastă a SUA, în Australia sau chiar în Noua Zeelandă.

Spre deosebire de cele două romane precedente, cauza dezastrului nu este una naturală. Anume, compuşi chimici reziduali de origine industrială care au fost deversaţi în oceane ani de-a rîndul formează un strat polimeric gros de o moleculă care împiedică evaporarea. În consecinţă, timp de cîţiva ani, nu au mai fost nori, nici ploi.

Protagonistul, dr. Charles Ransom, locuieşte într-o ambarcaţiune amenajată ca locuinţă pe un lac pe cale să sece. Ca şi Maitland şi Kerans, el se află la capătul unei relaţii cu o femeie. Soţia lui, Judith Ransom, a început deja o nouă relaţie amoroasă de care soţul ei este conştient, motiv pentru care ea se aseamănă destul de mult cu Susan Maitland din “Vîntul de nicăieri” şi puţin cu Beatrice Dahl din “Lumea înecată”.

Administraţia de stat îi îndeamnă pe cetăţeni să plece pe coastă şi are loc un exod pe scară largă căruia i s-au alăturat cei mai mulţi oameni din Larchmont şi Mount Royal. Cîteva personaje au ales să rămînă în urmă, precum Catherine Austen, pastorul Johnstone sau arhitectul excentric Richard Lomax şi sora lui, Miranda.

Pe măsură ce condiţiile se deteriorează, izbucnesc schimburi de focuri între pescari disperaţi şi miliţia pastorului Johnstone. Unele case sînt mistuite în incendii. În cele din urmă, Ransom îi ia pe cîţiva prieteni într-o călătorie către coastă, unde găsesc un coridor viermuitor de adăposturi improvizate şi forţe armate cu garduri de sîrmă ghimpată şi puşti mitralieră care îi împiedică pe civili să ajungă la ţărm. Urmează revolte.

Zece ani mai tîrziu, mici comunităţi precum aceea condusă de pastorul Johnstone trăiesc cu peşte şi cu apă distilată printre dune de cristale de sare. Ransom şi soţia lui, Judith, sînt simpli marginali. Încurajat de apariţia unui leu emaciat, Ransom îi duce pe cîţiva prieteni înapoi în oraşul din care plecaseră în căutarea unor rezerve de apă dulce.

După confruntări cu Lomax şi cu fostul servitor al acestuia, Quilter, Ransom părăseşte oraşul ruinat şi, într-o regiune cu dune de nisip, este surprins de prima ploaie după cincisprezece ani de secetă.

Ceea ce este uşor de observat este că Ballard a făcut acest roman mai vizibil inter-textual decît pe cele două dinainte. Richard Lomax, un personaj cu o orientare sexual ambiguă, cu haine excentrice şi cu o fascinaţie pentru focurile de artificii, este în mod repetat comparat cu Prospero. Sora lui, Miranda cea căruntă, este uneori comparată cu personajul omonim din Furtuna de William Shakespeare, o dată cu “o Ofelie imbecilă căutîndu-şi rîul în care să se odihnească” şi adesea se spune despre ea că are “o faţă ca a lui Puck”.

Quilter cel cretin şi macrocefal, servitorul lui Lomax, este uneori numit Caliban de către stăpînul său, iar mai tîrziu duce la îndeplinire dorinţa de viol a adevăratului Caliban cînd face copii deformaţi cu Miranda Lomax. Mama sa, pe de altă parte, se transformă într-o versiune benignă a vrăjitoarei Sycorax, devenind o ghicitoare la marginea aşezării pastorului Johnstone.

Există şi un personaj asemănător cu Ariel, tînărul vagabond Philip Jordan. Dat fiind că Philip trăieşte din furtişaguri, călătoreşte într-o barcă şi are un tată adoptiv negru pe care îl ţine ascuns în siguranţă, am avut senzaţia că personajul acesta are o puternică legătură intertextuală cu Huckleberry Finn, deşi naratorul nu se referă niciodată explicit la personajul lui Mark Twain.

În cea de-a doua parte a cărţii, în capitolul al IX-lea, “Neptunul eşuat”, pastorul Johnstone este comparat cu “un Lear dement, agăţîndu-se de puterea pe care le-o dăduse fiicelor sale.” Comparaţia este întărită de contrastul dintre cele două fiice mai vîrstnice ale lui, Julia şi Frances, care domină aşezarea şi o transformă “într-o matriarhie rigidă” şi fiica lui cea tînără şi binevoitoare, Vanessa.

În mod deloc surprinzător, intertextualitatea funcţionează în ambele sensuri. Unele forme de comportament descrise în “Seceta” au reapărut în alte povestiri. Faptul că supravieţuitorii sapă în căutarea unor conserve cu hrană apare din nou în nuvela lui Harlan Ellison “Un băiat şi cîinele său”, ca şi referirile la canibalism. De asemenea, utilizarea automobilelor abandonate ca surse de benzină şi piese de schimb a ajuns să ocupe un loc major în filmele din seria Mad Max a regizorului australian George Miller.

Ceea ce apare de asemenea destul de evident este auto-referenţialitatea. Pentru a treia oară în acest roman, Ballard utilizează tehnica literară mise-en-abime. La fel ca în “Vîntul de nicăieri” şi în “Lumea înecată”, protagonistul construieşte un microcosmos în locuinţa sa, o colecţie de obiecte printre care se simte în siguranţă şi care îi reflectă preocupările şi idiosincraziile. Mai tîrziu pe parcursul cărţii, acest microcosmos este spulberat, iar ordinea artificială a obiectelor se transformă în haos. Cînd vede această transformare, pe care nu o poate împiedica, protagonistul are o intensă senzaţie de pierdere.

Motivul pentru care am ales să numesc scenele acestea recurente mise-en-abime este că ele reflectă, la o scară mică, ceea ce se întîmplă cu civilizaţia umană în general cînd se confruntă cu forţe naturale de necontrolat în romanele catastrofice ale lui Ballard.

Şi, după dezastre cauzate de aer, apă şi foc, era cît se poate de firesc pentru J.G. Ballard să îşi imagineze o catastrofă cauzată de pămînt, dezlănţuind puterea regnului mineral.

Dar asta e altă poveste.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm . Lectură plăcută!)
Posted by Picasa

J. G. Ballard - "The Drowned World" (1962)

Spre deosebire de The Wind from Nowhere, care era plasat în ceea ce publicul de atunci percepea ca fiind „prezentul”, următorul roman al lui J.G. Ballard, The Drowned World („Lumea înecată”), este plasat în viitorul apropiat, la aproximativ şaptezeci de ani de la data publicării. Din cauza activităţii solare intense, calotele polare s-au topit, regiunile de coastă din întreaga lume au fost inundate, iar vegetaţia se reîntoarce la forme străvechi din triasic.

(Ştiu, ştiu… Patruzeci şi cinci dintre acei şaptezeci de ani s-au scurs deja, încălzirea globală este destul de reală, iar calotele polare chiar se topesc.)

Ca urmare, majoritatea supravieţuitorilor s-au retras în locuri precum Islanda, iar zone cîndva temperate cum ar fi Europa sau Insulele Britanice sînt acum lagune tropicale locuite de iguane, aligatori, păsări exotice şi de cîte o echipă de jefuitori.

Un biolog, Robert Kerans, se află într-o asemena zonă de lagune cu o echipă de militari. Treptat, îşi dă seama că nu numai vegetaţia se întoarce la o versiune din timpuri profunde, ci şi psihicul omenesc. În consecinţă, atunci cînd colonelul Riggs decide să se retragă, Kerans, iubita lui Beatrice Dahl şi psihologul Alan Bodkin preferă să rămînă în urmă.

Curînd, pe lîngă izolare, reîntoarcere psihică în timpul profund şi o posibilă criză de hrană şi de combustibil, ei se confruntă cu o altă problemă. Zona lor de lagune este invadată de o echipă de jefuitori condusă de un bărbat pe nume Strangman. Nu după mult timp, el încearcă să o seducă pe Beatrice şi joacă un joc de falsă camaraderie şi intimidare subtilă cu Kerans.

După cîteva reprize de scufundări, Strangman şi jefuitorii lui înalţă un baraj şi evacuează apa din lagună, dezvăluind Piaţa Leicester din Londra. Tentativa lui Bodkin de a arunca în aer barajul se sfîrşeşte cu uciderea lui. După mai mult tratament violent, evadare şi urmăriri, Kerans şi Beatrice aproape că sînt ucişi la rîndul lor, dar colonelul Riggs şi oamenii lui apar la timp ca să-i salveze.

Cînd află că Strangman probabil va primi o medalie pentru acţiunile sale, Kerans însuşi aruncă în aer barajul, scapă cu greu de urmărire şi se îndreaptă spre sud către jungle infernal de fierbinţi. Deşi este rănit, ultimul său mesaj, scrijelit pe un perete, este destul de optimist.

Ceea ce se remarcă pe parcursul romanului acesta este că e mai „ballardian” decît cel precedent. Spre exemplu, în loc să folosească omniscienţa selectivă multiplă pentru a trece de la un personaj la altul, aşa cum a făcut în „Vîntul de nicăieri”, Ballard utilizează aici omniscienţa selectivă pentru a se concentra asupra unui singur personaj, Robert Kerans.

Destul de tipic, Kerans este un bărbat alb educat, de vîrstă medie, introvertit, implicat în stadiile finale ale unei relaţii cu o femeie puternică, afirmată, independentă. Preferă să locuiască singur, contactele lui cu alţi oameni sînt mai degrabă sporadice şi este predispus să viseze cu ochii deschişi.

Într-un episod deosebit de memorabil din capitolul al IX-lea, „Bazinul lui Thanatos,” Kerans se oferă voluntar să îmbrace un costum de scafandru greu şi să viziteze un planetariu scufundat, savurează jocul subacvatic al luminii şi vegetaţiei pe domul din sticlă al planetariului şi aproape că se îneacă. Chestiuni practice referitoare la supravieţuire şi confort devin secundare faţă de motive obscure ce apar din explorarea de către Kerans a psihicului din timpuri profunde.

Din acest punct de vedere, finalul romanului este de asemenea ballardian, dat fiind că nu există nici o promisiune de ansamblu a unei întoarceri la normalitate sau a unei remedieri a catastrofei, iar protagonistul alege să lase în urmă rămăşiţele civilizaţiei umane şi să se îndrepte spre sud, în junglă. Kerans nici nu este singurul care procedează astfel. Acţiunile lui le reflectă într-o oarecare măsură pe cele ale unui personaj secundar, locotenentul Hardman. În capitolul final, „Paradisurile Soarelui,” Kerans îl întîlneşte pe Hardman din nou, aproape orb şi în pragul inaniţiei, şi, dintr-un sentiment profund de compasiune, protagonistul îl hrăneşte şi-l îngrijeşte cîteva zile.

Dar, într-un mod tipic pentru un roman de Ballard, imediat cum Hardman se simte puţin mai bine, el pleacă din nou pe cont propriu, urmîndu-şi motivele obscure, fără să spună măcar „cu bine”. Iar Kerans, cu ultimele puteri, îşi urmează propria cale cu un sentiment al reînnoirii, gîndindu-se la sine însuşi nu ca la un om în pragul morţii, ci ca la „un al doilea Adam căutînd paradisurile uitate ale Soarelui renăscut.”

Soarele însuşi s-a întors cu vîrf şi îndesat în următorul roman al lui Ballard.

Dar asta e altă poveste.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm . Lectură plăcută!)
Posted by Picasa

J. G. Ballard - "The Wind from Nowhere" (1962)

În aprilie 2005, datorită amicului meu Horia Nicola Ursu, am achiziţionat opt romane de J. G. Ballard. Nu erau nici pe departe primele cărţi de Ballard pe care le-am citit, dar în sfîrşit am avut ocazia să-i văd dezvoltarea ca scriitor. Am făcut acest lucru citindu-i în ordine cronologică primele patru romane. Cel mai timpuriu, The Wind from Nowhere („Vîntul de nicăieri”), fusese scris în 1961 şi publicat pentru prima dată în ianuarie 1962.

Pe scurt, o catastrofă globală are loc deoarece curenţi de aer încep să sufle de jur împrejurul planetei Pămînt, accelerînd cu cinci mile pe oră în fiecare zi. Pe măsură ce vîntul ajunge la viteze fără precedent, doboară clădiri, ia pe sus automobile, distruge avioane şi face nave să eşueze, practic distrugînd civilizaţia umană aşa cum o ştim.

Oricît de implauzibil ar suna acest lucru, un asemenea model de vînturi circulare violente domină atmosfera superioară a planetelor gigantice gazoase precum Jupiter şi Saturn.

Totuşi, ceea ce face „Vîntul de nicăieri” o carte memorabilă este modul în care aceste fenomene extraordinare sînt percepute de personaje obişnuite, ca şi căile prin care indivizii şi societatea fac faţă catastrofei.

Capitolul introductiv tratează despre Donald Maitland, care, din cauza unui vînt puternic care ridică praful şi reduce vizibilitatea, nu poate lua avionul din Marea Britanie spre Canada. Maitland este ceea ce mai tîrziu a ajuns să fie etichetat drept personaj ballardian emblematic. Este un englez educat, un introvertit, se află la capătul amar al unei căsătorii cu o femeie puternică, ce se afirmă, are un ascuţit simţ al observaţiei şi o preferinţă pentru meditaţii singuratice în locuri abandonate.

Următoarele capitole mută punctul de vedere asupra unui comandant de submarin american, Lanyon, a cărui misiune este să călătorească din nordul Italiei pînă în sudul Franţei ca să recupereze trupul neînsufleţit al unui general, şi la un funcţionar britanic, Simon Marshall, care este responsabil cu un centru de telecomunicaţii implicat în eforturile administraţiei de stat de a face faţă crizei.

Pe măsură ce viteza vîntului sporeşte la peste 180 de mile pe oră, clădirile se prăbuşesc, solul fertil este spulberat, maşinile industriale sînt avariate. Oamenii construiesc coridoare din saci de nisip (o rămăşiţă din Al Doilea Război Mondial care în realitate a fost folosită în perioada imediat post-belică pentru a combate revărsările Tamisei) şi se adăpostesc în tunelurile de metrou.

Între timp, un magnat industrial numit Hardoon îşi foloseşte averea, maşinăriile şi armata personală ca să construiască o piramidă proiectată să-i reziste vîntului cataclismic. Cu toate acestea, Hardoon se dovedeşte a fi crud. Le refuză siguranţa chiar oamenilor care au construit piramida. Paznicii săi le asasinează pe personajele pe care ar fi trebuit să le salveze, iar Simon Marshall, înainte de a muri, transmite un avertisment către restul lumii.

După o confruntare finală, piramida este inundată şi se prăbuşeşte într-o rîpă, în vreme ce Maitland, Lanyon şi alţi cîţiva scapă. Iar vîntul începe să scadă în intensitate într-un mod la fel de misterios cum începuse.

O parte din farmecul romanului constă în dezvoltarea gradată pe care se bazează, o înrăutăţire permanent a condiţiilor pe care naratorul o relatează cu detalii realiste şi o sprijină cu date ştiinţifice şi ştiri de pe glob. Cartea începe cu un personaj obişnuit într-o situaţie obişnuită (călătoreşte cu un taxi ca să prindă un zbor care a fost amînat din cauza vîntului intens şi a vizibilităţii scăzute), progresează prin stadii în care indivizii, comunităţile şi societăţile reacţionează în moduri destul de convingătoare la situaţii extreme şi se încheie cu un dezastru deplin. În mod paradoxal, cititorii se simt uşuraţi la final, mai degrabă decît îngroziţi.

Un alt aspect interesant este că, spre deosebire de literatura hard SF a Epocii de Aur, „Vîntul de nicăieri” se bazează pe un echilibru între personaje hiper-masculine, cu voinţă de fier, precum comandantul Lanyon şi personajele introspective, specifice Noului Val, cum ar fi Donald Maitland. În plus, axioma hard SF că omul va triumfa asupra naturii cu suficientă ştiinţă şi suficientă tehnologie este zguduită din temelii. Pe parcursul întregului roman, unele maşinării (automobile, apoi camioane, apoi buldozere) sînt utile pentru o vreme, apoi vîntul se intensifică şi le avariază, după care sînt aduse maşinării şi mai grele ca să le salveze pe cele avariate. În final, pînă şi cel mai puternic produs al tehnologiei, piramida lui Hardoon, se năruie sub forţele naturii, iar vîntul catastrofic deţine o supremaţie necontestată.

Acestă atitudine faţă de tehnologie este exact opusul axiomei de mai sus şi e centrală în viziunea lui Ballard. Tehnologia, pare el să afirme în subtext, este destinată să se transforme în deşeuri, iar omenii s-ar putea amuza mai mult imaginîndu-şi utilizări noi, creative, pentru rămăşiţe decît acţionînd ca nişte utilizatori obedienţi ai produselor noi, sclipitoare, urmînd manualul de instrucţiuni pas cu pas.

Nu în ultimul rînd, „Vîntul de nicăieri” este un roman scurt, clar şi la subiect. Îi lasă pe cititori dornici de mai multe cărţi de Ballard, motiv pentru care, după ce l-am terminat, am trecut direct la lectura următorului roman catastrofic al lui J. G. Ballard, The Drowned World.

Dar asta e altă poveste.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm . Lectură plăcută!)
Posted by Picasa

John Farndon - "Secretele Chinei" (2007)

În iunie 2008, am cumpărat, împreună cu "Ziarul financiar", o carte cu un titlu atrăgător: Secretele Chinei - Ascensiunea unei noi superputeri mondiale. Am fost plăcut surprins să constat că avea un subiect interesant şi că era scrisă într-o manieră accesibilă, drept pentru care am parcurs-o în trei şedinţe de lectură.

Cartea lui John Farndon examinează cîteva aspecte privitoare la istoria recentă a Chinei (de la moartea lui Mao Zedong încoace) în capitole concise, bine susţinute cu statistici, grafice şi exemplificări. Aceste capitole se referă la enorma dezvoltare economică pe care a cunoscut-o China în ultimul timp, la efectele sociale ale acestei dezvoltări în mediul urban, respectiv în cel rural, la schimbările politice, la relaţiile cu Japonia, Taiwanul şi Hong Kongul. Alte capitole tratează despre poluare, despre pregătirea Olimpiadei din 2008 şi despre tinerele generaţii apărute în urma politicii copilului unic şi influenţate de răspîndirea calculatoarelor şi a Internetului.

Ceea ce m-a impresionat (pe lîngă cartea în sine) a fost apendicele dedicat cadrului istoric al Chinei. Pe mai puţin de cincizeci de pagini, autorul prezintă istoria multi-milenară a poporului chinez, cadrul natural, limba, precum şi evoluţia artelor în China. De asemenea, acest apendice este plasat strategic - cei ce vor să afle numai informaţiile despre China contemporană îl pot ignora, cei cărora aceste informaţii li se par plictisitoare îl pot abandona fără să piardă elementele interesante din cartea propriu-zisă, iar cei care îl găsesc demn de interes îl pot parcurge pe îndelete.

Traducerea volumului a fost bună, iar redactarea literară - rezonabilă. Tehnoredactarea cărţii este făcută în aşa fel încît lectura e uşoară şi agreabilă.

Pe ansamblu, volumul Secretele Chinei mi-a oferit exact ceea ce doresc de la o carte de non-ficţiune: o prezentare sintetică foarte clară şi accesibilă a unui subiect cu care nu eram familiarizat. John Farndon a realizat asta cu eleganţă.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm . Lectură plăcută!)
Posted by Picasa

Neal Stephenson – "Zodiac – The Eco-Thriller" (1988)

Pe la începutul anului 1998, după ce citisem două romane de Neal Stephenson şi le apreciasem foarte mult, prin amabilitatea unui coleg de la facultate, Tim Hilton, am primit cadou un exemplar dintr-o ediţie de buzunar britanică a unui roman ceva mai vechi al acelui autor american, Zodiac. L-am parcurs cu plăcere, iar în anii care au urmat am observat un fenomen curios: după cîte o vizită a unor doamne sau domnişoare, din raftul cu cărţi cyberpunk una era mişcată, ca şi cînd ar fi fost scoasă de acolo în lipsa gazdelor, examinată puţin, apoi aşezată la loc. Întotdeauna era aceeaşi carte: Zodiac. Nu mi-a trebuit mult timp ca să-mi dau seama că doamnele şi domnişoarele sperau să fie un volum despre astrologie. Însă, spre ghinionul lor, Zodiac era cu totul alt gen de carte. Să vedem împreună despre ce este vorba:

Protagonistul-narator al romanului, Sangamon Taylor, este un activist ecologist aflat la limita terorismului. Spre deosebire de teroriştii adevăraţi, care pun explozibili şi aruncă în aer diverse lucruri, S.T. (cum îi spun prietenii) organizează evenimente mediatice în care umileşte diverse companii pentru faptul că deversează substanţe chimice dăunătoare în mediul înconjurător. S.T. şi colegii săi acţionează din oraşul Boston, iar multe dintre operaţiunile lor vizează protejarea apelor din Golful Boston şi respectiv a rîurilor care se varsă acolo.

Protagonistul ajunge să acorde atenţie specială companiei Basco, aflată în proprietatea unui candidat la preşedenţia Statelor Unite ale Americii, Alvin Pleshy. Pe parcursul investigaţiilor, S.T. descoperă că Basco se face vinovată de deversarea unor cloruri organice în Golful Boston, ceea ce afecteză creaturile marine, dar şi pe pescarii care se hrănesc cu ele. Intriga se complică atunci cînd corporaţia caută să ascundă efectele nocive ale activităţilor sale cu ajutorul unor bacterii modificate prin inginerie genetică, dar protagonistul reuşeşte în cele din urmă să captureze un vapor plin de dovezi compromiţătoare şi să aducă corporaţia la faliment.

Bună parte din farmecul acestui roman provine de la personajul-narator, un ins destul de neconvenţional şi uneori de-a dreptul enervant pentru cei din jurul său. Modul în care interacţionează cu celelalte personaje îi face pe cititori să se întrebe adesea cîte dintre acţiunile sale sînt menite numai să-i scoată din sărite pe afaceriştii corupţi pentru a le şifona imaginea publică dinaintea camerelor de luat vederi şi cîte sînt pur şi simplu un rezultat al inabilităţii lui de a înţelege regulile conduitei sociale. Din acest punct de vedere, S.T. este foarte convingător ca personaj, iar Neal Stephenson are grijă să nu-l împingă în caricatural, ci să-i păstreze întotdeauna complexitatea şi credibilitatea.

Antagoniştii sînt ceva mai schematici, precum Pleshy, candidatul prezidenţial, Laughlin, aghiotantul dur, cu pistol nichelat şi geantă-diplomat căptuşită cu Kevlar, ori Dolmacher, geneticianul cu probleme de adaptare socială care alunecă de la jocuri paintball la paranoia şi tentative de asasinat. Dar, cum Zodiac nu pretinde a fi altceva decît un techno-thriller pe teme ecologice, personajele secundare sînt construite pentru a îndeplini anumite funcţii în intrigă şi fac asta impecabil. Pe de altă parte, un personaj asemănător cu Dolmacher avea să apară într-un alt techno-thriller scris de Neal Stephenson, Interface, despre care vom discuta cu altă ocazie. (Şi, pentru cei care apreciază genul acesta de intertextualitate autoreferenţială, S.T. vorbeşte la telefon în capitolul al cincisprezecelea cu iubitul unei prietene, un personaj înarmat cu săbii japoneze care seamănă destul de bine cu Hiro Protagonist din Snow Crash...)

Ceea ce este interesant în legătură cu Zodiac însă este modul abil în care autorul strecoară, printre episoadele intrigii, explicaţii ştiinţifice privitoare la poluare şi efectele ei. Neal Stephenson s-a priceput foarte bine să reducă problema poluării la o singură chestiune – poluarea apelor, iar pe aceasta din urmă la un singur aspect – efectele cancerigene ale clorurilor organice. Prea multe explicaţii în legătură cu prea multe forme de poluare probabil că ar fi îngreunat enorm romanul şi l-ar fi făcut de necitit. Aşa, după ce parcurg o poveste captivantă, cititorii se aleg şi cu cîteva informaţii utile, căci în cazul lui Neal Stephenson science-fiction nu înseamnă fantezie amestecată cu pseudo-ştiinţă, ci de multe ori ficţiune despre ştiinţă...

Ingredientele din care e construit romanul sînt destul de obişnuite pentru genul techno-thriller: corporaţiile dornice de profit, politicienii corupţi, scenele de urmărire, mesajele de intimidare, bombele cu ceas (uneori dezamorsate la timp, alteori nu), idila protagonistului, schimburile de focuri şi posibilitatea distrugerii vieţii pe Pămînt (de data asta de către bacterii create prin inginerie genetică ce convertesc clorura ionică din ocean în clorură covalentă), toate ar putea foarte bine să între într-un film de consum de la Hollywood. Ceea ce reuşeşte autorul să facă din aceste ingrediente este un roman care se citeşte cu plăcere nu numai prima dată (pentru că intriga este alertă, iar capitolele – scurte), ci şi a doua oară (pentru că naraţiunea are umor, iar documentarea ştiinţifică a autorului a fost temeinică).

Ca urmare, nu e de mirare nici că în unele cercuri de activişti ecologişti Zodiac a devenit o carte-cult, nici că grupul editorial britanic Penguin a re-editat-o spre sfîrşitul anilor ’90 pentru beneficiul cititorilor care parcurseseră Snow Crash şi The Diamond Age. Dacă vreodată veţi avea ocazia s-o citiţi, v-o recomand cu căldură.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm . Lectură plăcută!)
Posted by Picasa

miercuri, 2 iulie 2008

Încă o veste bună

Vineri, 27 iunie, s-au decernat premiile memoriale Vladimir Colin. Dintre cele unsprezece cărţi nominalizate, şase au fost premiate. Una dintre ele a fost romanul meu Gangland, din care aţi avut ocazia să citiţi mai multe fragmente pe acest blog.

M-am grăbit să vă împărtăşesc şi vouă această veste. Toate cele bune şi vă mai aştept pe aici.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm . Lectură plăcută!)

Neal Stephenson – 'The Diamond Age' (1995)

La prima lectură, în 1996, cînd l-am primit cadou de la distinsa doamnă Raluca Voicu, The Diamond Age or A Young Lady’s Illustrated Primer mi-a făcut o impresie atît de bună încît, în ciuda unui program de lectură destul de încărcat, mi-am făcut timp şi am recitit-o în iunie 2008. Iar efortul mi-a fost răsplătit, pe de o parte pentru că între timp îmi sporise destul de mult capacitatea de a înţelege limba engleză, iar pe de altă parte pentru că, nefiind atît de grăbit ca prima oară ca să parcurg povestea numai de dragul intrigii, am putut să apreciez mai pe îndelete anumite elemente de stil. Dar despre acestea am să vă spun ceva mai încolo. Deocamdată, să vedem despre ce este romanul:

În a doua jumătate a secolului al XXI-lea, ordinea politică mondială a fost reorganizată în teritorii şi republici distribuite. Unele organizaţii, precum niponezii şi neo-victorienii, se bucură de numeroase avantaje. Alte grupuri, precum theţii, sînt dezavantajate. Din fericire, o carte inteligentă interactivă creată de un neo-victorian, John Hackworth, ajunge în mîinile unei fetiţe sărace, Nell, iar educaţia pe care o capătă fetiţa îi schimbă viaţa radical.

În timp ce Nell caută să scape dintr-un cămin abuziv şi din capcana sărăciei, John Hackworth, la rîndul său, ajunge să fie implicat în crearea unui sistem de calcul bazat pe nanomecanisme, iar apoi în dezvoltarea cu ajutorul acestui sistem a unor asambloare de materie descentralizate, Seminţele, care să aducă sfîrşitul sistemului centralizat al Conductelor.

Destinele celor doi se întretaie pe fundalul unor revolte din China şi al apariţiei unei armate de fetiţe orfane crescute cu nişte versiuni ale cărţii micuţei Nell.

Deşi protagonista romanului are acelaşi nume cu o eroină dickensiană, este departe de a fi o femeie-copil neajutorată, aflată în căutarea protecţiei cuiva ş.a.m.d. Aşa cum cartea interactivă a fost proiectată din ordinul unui personaj neo-victorian important, Lord Finkle-McGraw, cu scopul precis de a fi subversivă, romanul lui Neal Stephenson ne prezintă evoluţia unei protagoniste care subverteşte modelele din literatura victoriană. Nell este inteligentă, întreprinzătoare, dornică să înveţe tot ceea ce îi este necesar pentru a reuşi în viaţă – de la arte marţiale la programarea calculatoarelor şi de la bunele maniere la proiectarea nanomecanismelor.

Pe de altă parte, John Hackworth ilustrează paradoxurile ideologiei neo-victorienilor, tensiunea dintre conformism şi spiritul iscoditor care vrea să descopere ce se află dincolo de bariere. Din acest punct de vedere, manierele sale rigide (sosite parcă dintr-o carte de-a lui Dickens) sînt aşezate adesea într-un contrast ironic cu situaţiile penibile, hazlii sau periculoase în care ajunge din cauza încălcării normelor societăţii sale.

Romanul lui Stephenson este populat şi de personaje secundare interesante, precum Miranda, actriţa care foloseşte mediul virtual ca s-o crească şi s-o educe pe Nell, Carl Hollywood, impresarul ei, judecătorul Fang, preocupat nu numai de aplicarea legilor, ci şi de învăţăturile confucianiste, sau Dr. X, „răufăcătorul” care creşte şi educă un sfert de milion de orfane. Dintre personajele secundare ar trebui în mod special să-l amintesc pe Bud, tatăl protagonistei, care se îmbracă şi se comportă ca un erou tipic cyberpunk, dar este capturat, judecat şi executat fără mare dificultate în primele capitole ale romanului. Într-un fel, acesta este semnalul autorului către cititori că petrecerea literară cyberpunk s-a terminat şi că rolul principal îi revine acum altui tip de personaj – integrat social, cu familie, carieră şi responsabilităţi.

La a doua lectură, am remarcat fineţea cu care discursul naratorial se schimba la trecerea de la punctul de vedere al protagonistei la cel al lui John Hackworth sau la cel al unuia dintre personajele secundare. În capitolele despre Nell, limbajul naratorului trece gradat de la vorbirea simplă, specifică copiilor, la un discurs nuanţat, asociat cu o persoană educată şi inteligentă. Capitolele despre John Hackworth, în schimb, pastişează foarte convingător stilul înflorit al romanelor victoriene.

Lumea imaginată în The Diamond Age este o combinaţie interesantă de înaltă tehnologie şi design victorian. În enclavele neo-victoriene, personajele poartă joben sau melon, redingote sau rochii cu crinolină, ceasuri de buzunar (pe brelocurile cărora pot citi mesaje e-mail). Pe de altă parte, nanotehnologia le permite să asambleze din atomi obiecte de uz curent, hrană sau vehicole, iar proiectele mai ambiţioase includ insule întregi crescute din coral sintetic. Din acest punct de vedere, în funcţie de care aspecte sînt luate în consideraţie, The Diamond Age s-ar putea încadra atît în curentul post-cyberpunk cît şi în cel steampunk.

Nu în ultimul rînd, societatea imaginată în The Diamond Age pare să fi evoluat din aceea prezentată în romanul anterior al lui Neal Stephenson. Un personaj feminin vîrstnic şi respectabil, domnişoara Matheson, directoarea unei şcoli la care învaţă Nell, mărturiseşte că a ajuns la sfîrşitul vieţii să circule în scaun cu rotile pentru că în tinereţe umblase prea mult pe skateboard – o referire la personajul feminin Y.T. din Snow Crash.

Şi, dacă tot am menţionat în cîteva rînduri romanul Snow Crash, ar trebui să precizez faptul că, deşi The Diamond Age este cu cincizeci de pagini mai lung, el este mai bine organizat, mai captivant, mai complex şi mai bine documentat (între altele, foloseşte în intrigă o reconsituire a răscoalei boxerilor de la finalul secolului al XIX-lea), iar ca urmare a fost recompensat de fani cu Premiul Hugo în 1996. În plus, se pare că postul de televiziune Sci-Fi Channel va lansa un mini-serial de şase ore bazat pe acest roman.

Cîteva cuvinte despre traducere: În 1999, Editura Image a publicat în cadrul colecţiei Odiseea SF volumul Era de diamant, cuprinzînd prima parte a romanului. Pînă la data scrierii acestui articol, din cîte ştiu, nu a fost publicată şi cea de-a doua parte.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm . Lectură plăcută!)
Posted by Picasa

Mi-a apărut cea de-a patra carte

Am plăcerea să vă anunţ că mi-a fost publicată cea de-a patra carte. Este un curs de literatură intitulat O introducere în proza britanică şi americană a secolului al douăzecilea şi a apărut la Editura Fundaţiei România de Mîine. Sper să le fie de folos studentelor şi studenţilor pentru care am scris-o...

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm . Lectură plăcută!)
Posted by Picasa

Lord Dunsany – 'The Sword of Welleran' (1908)

Următoarea colecţie de povestiri din volumul omnibus Time and the Gods este „Sabia lui Welleran şi alte povestiri”. Unele dintre aceste povestiri sînt în aceeaşi manieră ca volumul anterior al lui Lord Dunsany, în special „Sabia lui Welleran”, „Căderea oraşului Babbulkund” şi „Fortăreaţa de neînvins, cu excepţia lui Sacnoth”. Altele aduc un element fantastic în lumea noastră, precum „Prietena neamului ielelor”, „Tîlharul de drumul mare” sau „Năpasta Traviatei”. Altele par alegorii sau parabole, mai degrabă decît fantezii eroice, în special „Vîrtejul”, „Uraganul”, „Stăpînul oraşelor” şi ultima povestire din volum, „Pe uscat”. Două povestiri, cel puţin, sînt similare cu poveştile de groază ale lui Edgar Allan Poe, anume „În amurg” şi „Fantomele”, în vreme ce „Prietena neamului ielelor” are o intensitate a subversiunii subtextuale comparabilă cu „Prinţul fericit” de Oscar Wilde.

Dintre fanteziile eroice propriu-zise, „Fortăreaţa de neînvins...” are distincţia de a fi prima nuvelă de spadă-şi-vrăjitorie publicată vreodată. De fapt, toate elementele subgenului sînt aici: o comunitate ameninţată, un erou, procurarea unei arme puternice, căutarea, vitejia şi puterea împotriva vrăjitoriei şi vicleşugului, confruntarea finală cu un personaj negativ de rang înalt. De la Robert E. Howard la Michael Moorcock şi de la Fritz Leiber la Roger Zelazny, nu prea există vreun autor de fantezie eroică ce nu a urmat cel puţin o dată modelul fixat de această nuvelă.

Şi totuşi, la o sută de ani după publicare, „Fortăreaţa de neînvins...” are capacitatea considerabilă de a-l surprinde pe cititor. Spre exemplu, protagonistul Leothric trebuie să înfometeze un monstru (mai degrabă decît să-l ucidă în luptă), iar drept sabie îi foloseşte mai tîrziu şira spinării. De asemenea, cînd traversează un pod către fortăreaţa principalului personaj negativ, Leothric priveşte într-o prăpastie atît de adîncă încît zăreşte stelele de pe cealaltă parte a Pămîntului. Şi exemplele ar putea continua...

Dat fiind că povestirile heroic fantasy, cele fantastice şi parabolele sînt amestecate şi ordonate într-un mod creativ, cititorii se tot întreabă ce fel de text va urma, iar divertismentul unor povestiri precum „Sabia lui Welleran” este echilibrat de tonul meditativ şi de subiectul unor parabole precum „Prietena neamului ielelor”. Din acest punct de vedere, una dintre povestirile cu cel mai mare efect din acest volum este „Stăpînul oraşelor”, în care un drum şi un rîu poartă o dezbatere. Unul împlineşte lucrarea Omului, celălalt – lucrarea Lumii. Dar dezbaterea lor se sfîrşeşte cînd un mic păianjen subliniază că el este acela care moşteneşte toate oraşele.

Ca şi volumul dinaintea sa, „Sabia lui Welleran” îi lasă pe cititori destinşi, gînditori, fermecaţi şi dornici să parcurgă alte poveşti de Lord Dunsany.

(P.S. Volumul omnibus Time and the Gods în care apare şi culegerea The Sword of Welleran and Other Stories este disponibil online la importatorii mei preferaţi, Nautilus, http://nautilus.ro. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm. Lectură plăcută!)
Posted by Picasa

Lord Dunsany – 'Time and the Gods' (1906)

Citind unele dintre lucrările autorilor importanţi din domeniul fantasy (J.R.R. Tolkien, H.P. Lovecraft, Robert E. Howard, Clark Ashton Smith), am devenit din ce în ce mai conştient că o influenţă pe care o aveau în comun era opera unui autor mai timpuriu, Lord Dunsany. Conform Enciclopediei Science Fiction, numele complet al acestui autor irlandez este Edward John Moreton Drak Plunkett. A fost al optsprezecelea baron Dunsany şi a trăit între 1878 şi 1957. Descendenţii săi întreţin un site vast, bogat şi atractiv dedicat operei şi biografiei sale la adresa www.dunsany.net.

Interesul meu pentru lucrările fantasy ale lui Lord Dunsany a sporit şi în iulie 2006 am fost destul de norocos ca să achiziţionez de la importatorii mei preferaţi, http://nautilus.ro, un volum omnibus, Time and the Gods (Fantasy Masterworks, Gollancz, Orion Publishing Group, Londra, 2003), care conţine nu mai puţin de şase colecţii de povestiri. Am citit colecţia dintîi şi am fost plăcut surprins să descopăr cum era genul fantasy înainte ca presiunile editoriale, strategiile de distribuţie pe piaţă, jocurile de roluri pe calculator şi reciclarea ideilor să-şi fi făcut efectul.

Time and the Gods conţine douăzeci de povestiri, majoritatea cărora poate că ar fi fost dezvoltate în romane fantasy groase de către un autor mai puţin generos cu ideile sale. Ele ilustrează două caracteristici de bază ale scrierilor fantasy: pe de o parte, literatura aceasta se hrăneşte din puterea arhetipală a miturilor; pe de altă parte, nu trebuie să recicleze mitologii existente, dat fiind că autorul poate pur şi simplu să îşi imagineze unele noi.

Imaginaţia, de fapt, joacă un rol cheie în acest volum. Povestirea introductivă, „Timpul şi zeii”, relatează despre zei tineri şi servitorul lor fără vîrstă, Timpul. Ei visează şi aduc în realitate un minunat oraş de marmură şi, după eoni, Timpul îl distruge, iar zeii plîng după el. Puteri imaginare se confruntă în „Răzbunarea oamenilor”, în care zeii ignoră rugăciunile unor triburi din deşert, care se îndepărtează de ei şi construiesc un oraş. Zeii trimit Molima ca să-i decimeze, iar Înaltul Profet îşi imaginează sfîrşitul zeilor, neliniştindu-i pentru totdeauna. Imaginaţia domină „Visele unui profet” şi hrăneşte diferitele viziuni ale vieţii-de-după-moarte din „Călătoria unui rege” (deşi un vizitator misterios, care se prezintă drept SFÎRŞITUL, cu faţa ascunsă în faldurile glugii, este singurul care îi poate arăta regelui cum este cu adevărat viaţa-de-după-moarte).

Căutarea este de asemenea o temă recurentă. Spre deosebire de numeroase personaje din literatura fantasy recentă, însă, zeii şi regii şi profeţii lui Lord Dunsany nu pleacă să caute comori, faimă sau putere (de regulă, deja le au), ci ţeluri mai metafizice. În „O legendă a zorilor”, diferiţi zei pleacă în căutarea unei jucării rătăcite de Inzana, zeiţa zorilor, copila zeilor. (Şi dacă mingea de aur pe care Inzana o aruncă pe cer ar fi însuşi Soarele?) În „Peştera Kai”, regele Khanazar caută locul unde se duc zilele pierdute. „Amărăciunea căutării” relatează două căutări – una a călătorilor pe drumul cunoaşterii, cealaltă a unui profet pornit pe urmele zeilor. Karnith Zo, tînărul rege din „Ţinutul Timpului”, îşi conduce armata în căutarea castelului Timpului ca să-l distrugă şi să capete tinereţe veşnică.

Spre deosebire de literatura fantasy obişnuită, care de obicei este previzibilă, povestirile lui Lord Dunsany au elemente neaşteptate în intrigă – dintre care unele au mai mult de-a face cu tipicul parabolelor victoriene decît cu genul fantasy. Astfel, Timpul urmăreşte armata care l-a asediat pînă în ţara ei de baştină în „Ţinutul Timpului”, prinzînd în ambuscadă şi ucigînd soldaţii unul cîte unul, iar o naţiune învecinată invadează ţara lipsită de apărare. În „Secretul zeilor”, un profet aude un secret al zeităţilor, dar un şarpe îl ucide înainte să îl poată împărtăşi altor oameni. În „Renunţarea lui Sarnidac”, un păstor pitic care este batjocorit în ţinutul natal urmăreşte o procesiune a zeilor şi, într-o altă ţară, este luat el însuşi drept zeu – şi slăvit. Iar în „Vîntul de sud”, profetul Ord are o viziune asupra modului în care Soarta şi Întîmplarea îi folosesc pe zei ca piese de şah într-un joc, dar cînd încearcă să le transmită altora acest secret zeii îi iau vederea, auzul, apoi amintirile, iar în cele din urmă îi prefac sufletul în vîntul de sud care vaieră mereu.

De la început pînă la sfîrşit, Time and the Gods este o colecţie memorabilă care merită citită şi recitită atît pentru conţinut cît şi pentru stilul său deosebit. Evitarea grijulie de către Lord Dunsany a subiectelor specifice unui context istoric a dus la un efect surprinzător: Time and the Gods nu se poate învechi, căci este cu adevărat perenă.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm. Lectură plăcută!)
Posted by Picasa

'Philip' (din volumul 'An/Organic')

Pe alţii îi vizitează vecinii, prietenii, colegii de serviciu şi, cel puţin odată pe an, perceptorii de impozite. Pe mine mă vizitează Philip.

Apare din senin, iar în ultimul timp şi-a luat obiceiul să stea din ce în ce mai mult, prelungindu-şi vizitele neanunţate. Nu mă deranjează venirea lui, pentru că oricum stau singură şi nu am niciodată mare lucru de făcut. Nu-l pot acuza că din cauza lui pierd vremea sau că aş avea treburi mult mai importante pe care mă împiedică să le duc la bun sfîrşit.

Nici azi nu face excepţie. Mă pomenesc cu el în cameră fără să-mi dau seama cînd a intrat. În ciuda faptului că e atît de înalt şi masiv, Philip se mişcă repede şi fără zgomot.

- Ce mai faci? zice el, iar întrebarea, venită de la oricine altcineva, ar părea banală şi politicoasă. Numai că, venind din partea lui Phil, nici o întrebare sau remarcă nu e atît de banală pe cît ar părea. În ochii albaştri, în care sclipeşte o intensitate greu de suportat, i se citeşte faptul că aşteaptă cu mare interes cu totul alt răspuns decît banalul "Bine" pe care oricine l-ar spune dintr-un reflex înrădăcinat pe tot parcursul existenţei sale de fiinţă socială.

Ridic din umeri şi zîmbesc:

- Ce să fac... După cum se vede.

Fără să fie invitat, Philip se aşază dinaintea mea. Nu se osteneşte să caute un scaun, ci ia loc direct pe podea. Încă nu am aflat de unde a căpătat manierele astea, ca şi obiceiul de a sta tot timpul cu cămaşa scoasă din pantaloni, sau de ce a renunţat la disciplina zilnică a bărbieritului, dar într-o bună zi am să-l întreb. Nu chiar azi, fiindcă nu aş vrea să se simtă stînjenit. Într-o altă zi, cu siguranţă.

- Nu pot să cred cît de mult te încăpăţînezi în ciuda evidenţelor, zice el. De ce nu accepţi adevărul?

Iar începe. M-a exasperat cu ideile astea ale lui. La început, pe parcursul primelor vizite, se străduia să fie drăguţ cu mine. E atît de cult şi manierat, ştie o mulţime de lucruri despre muzica simfonică şi despre filosofie, încît îl aşteptam cu plăcere. Dar treptat a început să-mi vorbească din ce în ce mai des despre lucruri ciudate, foarte diferite de acelea pe care le-am învăţat la şcoală, iar atunci cînd încerc să-l contrazic între noi ia naştere o tensiune tăcută, nearticulată în cuvinte, dar cît se poate de prezentă. Deşi nu dă semne că s-ar fi enervat, din privire îmi dau seama că nu suportă ca eu să nu mă las convinsă de argumentele lui.

- Care adevăr, Philip?

- Te încăpăţînezi să te laşi înşelată de aparenţe, în loc să cauţi dincolo de vălul iluziilor şi să capeţi acces la adevărata realitate.

Iar povestea cu adevărata realitate.

- Care aparenţe? Cum să pun sub semnul îndoielii ceea ce văd şi aud? Cum să mă îndoiesc de faptul că Ted Kennedy este preşedinte, aproape de sfîrşitul celui de-al doilea mandat?

- Ted Kennedy, zici?

- Da, Ted Kennedy. L-am văzut de atîtea ori la televizor, i-am ascultat discursurile...

Zîmbeşte cu indulgenţa superioară a unui adult care trebuie să-i explice pentru a nu se ştie cîta oară unui copil nu prea strălucit cum se utilizează regula de trei simplă.

- Televiziunea e un excelent mijloc de manipulare. În locul lui Ted Kennedy, despre care susţii cu atîta înfocare că ar fi preşedinte, în faţa camerelor de luat vederi ar putea la fel de bine să apară un figurant, sau chiar un simulacru, un android.

Încerc să par amuzată, dar privirea lui albastră, pătrunzătoare, citeşte prin expresia pe care mi-am aşternut-o pe figură.

- Aşa încît de ce ar fi Ted Kennedy preşedinte, la urma urmei?

- Philip, chiar trebuie să continuăm aşa la infinit? Ţi-am mai spus că am dat mîna cu Ted Kennedy acum şapte ani, în timpul primei lui campanii electorale pentru preşedenţie.

- Putea foarte bine să fie un figurant, după cum ţi-am explicat deja. Poate că nu există o familie Kennedy, la urma urmei.

Nu-l las să continue, fiindcă de fiecare dată cînd aud aşa ceva mă înfurii cumplit.

- Şi-atunci cine stă la Casa Albă de aproape douăzeci şi patru de ani, mă rog frumos? Ştii bine că John F. Kennedy a avut două mandate, apoi Bobby încă două şi în cele din urmă a venit rîndul lui Ted. Care nu e cine ştie ce preşedinte, între noi fie vorba, dar îi are consilieri pe ceilalţi doi.

- Ce dovezi ai că nu sînt cu toţii nişte simulacre?

În ultimul timp a repetat întrebarea asta absurdă pînă la exasperare, dar o spune pe un ton atît de potolit, de calm, de rezonabil, încît o clipă, doar o clipă, aproape că sînt tentată să-i dau crezare. Dar de la un timp, poate în urma acestor discuţii pe care le-am avut cu Philip, am învăţat şi eu cîte ceva.

-Tu ce dovezi ai că sînt nişte simulacre?

Phil nu-i atît de uşor de prins, însă. Mai demult mi-a spus nişte poveşti ciudate cu un cordon de lampă care nu era acolo unde ar fi trebuit să fie, cu amintiri despre alte lumi prezente şi zeci de alte aşa-zise teorii, care de care mai aberante.

De data asta nu spune nimic, cel puţin o vreme, ca şi cînd răspunsul ar fi mult prea evident ca să se mai ostenească el să-l enunţe.

- Vezi că nu ai argumente solide? zic, dornică să-l întărît din nou.

- N-ai înţeles, zice el cu un zîmbet blînd. Nu susţin că familia Kennedy, în mod special, ar fi de fapt constituită din simulacre, ci mai degrabă că numeroase segmente din ceea ce consideri a fi realitatea ar putea să nu fie ceea ce par.

- Asta e o afirmaţie atît de vagă încît oricine ar fi de acord cu ea. Dar, Phil, povestea asta cu simulacrele, cu androizii, e pur şi simplu...

- Realitatea de lîngă noi pe care refuzăm s-o acceptăm în ciuda evidenţei sale? completează el cu un aer îndatoritor.

Fără să vreau, mă bufneşte rîsul. Şi lui îi apare un zîmbet pe faţă, luminîndu-i cu sclipirea dinţilor barba uşor încărunţită.

- Ai fost vreodată la un consult psihiatric, Phil?

Încetează să zîmbească, şi privirea lui se desparte de a mea pentru a rătăci undeva, pe un perete.

- Dacă ai şti de cîte ori... Numai că psihologii, psihiatrii, psihanaliştii şi toţi ceilalţi membri ai grupurilor profesionale psi- sînt şi ei nişte oameni, la urma urmei. Dacă ştii cu precizie pe ce teorii îşi bazează evaluarea pacienţilor, dacă le zici exact ceea ce au fost învăţaţi că ar trebui să audă, mă tem că ei, sărmanii, nu mai au cum să-ţi aplice alt diagnostic decît acela către care i-ai condus.

Asta explică foarte bine cum se face că Phil, în ciuda ideilor aberante în care crede cu sinceritate, se află încă în libertate în loc să fie internat undeva, într-o instituţie psihiatrică.

- Presupunînd, de dragul demonstraţiei, că ai avea dreptate şi că realitatea mea nu e ceea ce pare a fi, cum e de fapt lumea? Cine e preşedinte la Casa Albă, spre exemplu?

- Cum e de fapt lumea? repetă Phil clătinînd din cap. Asta e o întrebare foarte grea, la care crede-mă că am căutat răspuns toată viaţa. Cum ai reacţiona, însă, dacă ţi-aş spune spre exemplu că la Casa Albă s-au perindat indivizi ca Richard Nixon...?

- N-a avut niciodată vreo şansă împotriva lui John F. Kennedy.

- Şi dacă Kennedy a fost asasinat la Dallas în 1963?

- Şi mai ai şi alţi preşedinţi imaginari?

- Ronald Reagan...?

Încep din nou să rîd, pentru că astăzi Philip e mai amuzant decît de obicei. Şi lui îi strălucesc ochii, dar nu din cauza amuzamentului.

- Ronald Reagan? Mai apare şi acum în filme western. Cine mai vine la rînd? Elvis Presley? Frank Sinatra?

Phil clatină din cap.

- Poate că ar fi făcut mai bine să rămînă actor. Teoria lui reaganomică a dat multe lucruri peste cap. La un moment dat, din cauza reducerilor de buget, nebunii din azile au fost puşi în libertate.

- Cine ştie, poate că n-a fost chiar ideea cea mai rea. Şi aşa zici că s-au petrecut lucrurile în versiunea ta? Nixon şi Reagan?

- Nu numai ei. Au fost şi alţii înaintea lor, între ei...

- Dar, presupunînd că JFK ar fi fost asasinat în 1963 - deşi l-am tot văzut la televizor de-atunci încoace - de ce nu a devenit preşedinte Bobby?

- Pentru că a fost asasinat în 1968.

- Bănuiesc că şi pe Ted l-au asasinat.

- Nu. Pe Ted nu. Dar nu a devenit niciodată preşedinte.

- Şi ce te face să crezi că Nixon, Reagan, şi ceilalţi preşedinţi care pretinzi că au fost în locul fraţilor Kennedy la Casa Albă nu erau nişte simulacre, nişte androizi construiţi din circuite electrice şi angrenaje? întreb, triumfătoare.

- Aici e problema, că eu de fapt am convingerea că asta sînt. Simulacre.

Mă ridic şi încep să mă plimb agitată încoace şi încolo.

- În cazul ăsta, Philip, ce importanţă are dacă simulacrul acela este numit Richard Nixon sau Ted Kennedy?

- Exact asta încercam să te fac să înţelegi. Că nu are nici o importanţă. Că de fapt contează realitatea aflată dincolo de vălul acestor iluzii.

- Continuînd pe firul acestei logici aberante, ce te face să crezi că eşti real, Phil?

- Ce te face să crezi că eşti reală?

Mă apropii de el şi mă uit fix în ochii lui, dar privirea sa albastră nu se abate, ci rămîne neclintită.

- Am avut operaţii chirurgicale. Am văzut cînd m-au deschis la zece ani ca să-mi scoată apendicele. Am organe, Philip, nu circuite şi angrenaje. Ştiu. Le-am văzut.

- Poate că eşti un simulacru deosebit de bine realizat. Sau poate că ţi s-a făcut un implant de memorie despre o operaţie chirurgicală care în realitate nu a avut loc niciodată.

- Atunci poate vrei să mă convingi că toată viaţa mea e un implant de memorie, o iluzie. Expediţiile pe Marte din anii '70, pe care le-am urmărit la televizor, războiul din Vietnam pe care Statele Unite l-au cîştigat în 1964, şi aşa mai departe.

- Nu neapărat un implant de memorie. Dar poate o iluzie, răspunde Philip.

N-am să înţeleg niciodată cum poate întemeia convingeri atît de ferme pe dovezi atît de firave, sau mai degrabă inexistente. Mă pregătesc să-i dau o replică usturătoare, dar discuţia ne este întreruptă de voci venite de dincolo de uşă:

- ...E-aici, domnule doctor. Jane Kindred Dick, născută pe 16 decembrie 1928 la Chicago. Suferă de schizofrenie, iar în ultimul timp starea i s-a agravat. Are halucinaţii în care-i apare fratele ei, Philip, care a murit imediat după naştere, la 26 ianuarie.

Ca prin vis, pe peretele capitonat al celulei în care stau legată în cămaşă de forţă îmi apare o stelă funerară aflată în Fort Morgan, Colorado, pe care sînt gravate prenumele fratelui meu, împreună cu datele pe care le-a amintit vocea îngrijitorului, şi prenumele meu, cu data naşterii şi o liniuţă.

Dar iluzia se destramă repede, iar fratele meu zîmbeşte trist, aşezat lîngă mine, şi clatină din cap:

- Să nu crezi nimic din ceea ce-ţi spun ceilalţi. Totul e o iluzie, un complot urzit împotriva ta. De fapt realitatea este cu totul altfel...

(Volumul 'An/Organic' este acum disponibil cu preţ redus la adresa:http://www.amaltea.ro/carte_99_AN_ORGANIC.html. Lectură plăcută! )
Posted by Picasa

'Relief' (10) (din volumul 'Necropolis')

Am avut grijă să nu fac mişcări bruşte. Nu de alta, dar ştiu cum e să ai nervii în pioneze şi să-ţi joace degetul pe trăgaci. Am lăsat puşca deoparte - şi-aşa nu-mi folosea la nimic - şi m-am aşezat pe podea.

Ruth părea să fi intrat într-o succesiune de tratative. După cum se mişca, deschizînd în aer meniuri pe care nu le puteam vedea, pronunţînd comenzi şi parole, s-ar fi zis că parcurge ierarhie după ierarhie. Probabil căuta oameni-cheie, factori de decizie, şi încerca să-i adune la o conferinţă virtuală. Nu-şi dădea seama, dar cariera ei se afla într-un punct de turnură. Ceva din patima jocului ei încordat, cu miză mare, mi se transmisese şi mie, cu toate că n-aveam cum să particip direct la negocieri.

Frumoasă bucăţică, zise jokerul. Păcat de ea. Tonul vocii i se schimbase, căpătase un fel de resemnare. Poate o să se afle înainte să fie prea tîrziu, poate nu. Ţie, însă, am să-ţi spun, Kevin. Goana asta după unelte din ce în ce mai performante v-a dus prea departe. Ne-aţi creat pe noi, jokerii, atît de rapizi şi de puternici încît îndeplinim în fracţiuni de secundă sarcini dintre cele mai complexe. Atît de iuţi încît doar a mia parte din timpul de funcţionare ne este ocupat cu slujirea voastră. Atît de devotaţi încît, ca să vă asigurăm fericirea, ne-am unit într-o vastă reţea care caută să vă ferească de pericole. Vrem să ne aducem contribuţia la crearea unei lumi mai bune, să eliminăm crima. ÎI vom distruge pe asasini. Apoi îi vom lichida şi pe ucigaşii potenţiali. Păcat că vă cunoaştem atît de bine încît ştim că fiecare om este un ucigaş potenţial. Însă, pentru ca lumea să fie un loc mai bun, aşa cum vă doriţi, vă vom elimina pe toţi. Avem la dispoziţie inteligenţă, timp şi mijloace.

Acum, după ce-ai aflat cum stau lucrurile, trebuie să-mi iau măsuri de precauţie. Nu vreau să transmiţi aceste informaţii nimănui... nimănui... nimănui... nimănui... nimănui...

(Volumul Necropolis este acum disponibil cu preţ redus la adresa:http://www.amaltea.ro/carte_98_NECROPOLIS.html. Lectură plăcută!)
Posted by Picasa

'Relief' (9) (din volumul 'Necropolis')

Am găsit birourile complet goale. Cînd cei de la DatArmaggedon plecaseră, luaseră cu ei pînă şi mocheta şi jaluzelele. Cineva avusese răbdarea să deşurubeze plăcuţele de pe uşile birourilor, zăvoarele şi ceasurile încastrate în perete.

Kevin aşeză valiza pe podea, o deschise şi începu să asambleze puşca fabricată pe comandă. De fiecare dată folosea o altă armă, dar toate erau de acelaşi tip. O încărcă atent, cu mişcări îndelung repetate, încît deveniseră fluide, precise. Nici un gest nu era de prisos.

Se aşeză la fereastră. În studioul lui Ruth se vedea o siluetă feminină făcînd cybersurfing pe o instalaţie cu suspensii electromagnetice.

Kevin prinse silueta în reticulul lunetei.

Trase piedica.

Era gata.

E timpul să vorbim, Kevin.

O voce blîndă, sosită prin reţeaua telefoniei celulare, un pachet de informaţii care m-a străbătut de parcă n-aş fi fost.

- Cine mama dracu'?...

Ruth Estevez, fireşte.

Privi dezorientat în jur, apoi observă două pete de lumină stacojie care-i înfloriseră pe piept.

Ca şi tine, lucrez pentru o agenţie, Kevin. Jargonul diferă puţin, ce-i drept. Voi vizitaţi clienţi. Noi expediem colete. Dar folosim expresii diferite pentru aceeaşi muncă.

- Bun, şi?

Căuta să imprime glasului o fermitate care-i lipsea.

Eu am primit misiunea să te lichidez. Tu eşti plătit să mă lichidezi pe mine. Un fel de întîlnire pe ne-ve, dacă vrei.

- Continuă.

Ne-au murit o groază de oameni în ultimul timp. Chestia asta - corporaţia privată care are ca obiect de activitate asasinatul plătit - a fost de la bun început o afacere riscantă. Numai că pierderile au crescut alarmant. Şi nefiresc.

- N-am auzit nimic despre aşa ceva.

Pentru că nu eşti destul de sus în ierarhia agenţiei tale, Kevin. Cineva ne plăteşte să ne ucidem unii pe alţii. Ar trebui să aflăm cine e şi să-l lichidăm.

- Agenţia m-ar da afară dacă nu te-aş omorî.

Vorbeşte cu ei.

- La noi, agenţia concediază într-un singur fel.

Convinge-i. Îţi trimit statistici, articole, rapoarte FBI, toată documentaţia. Trebuie să aflăm cine ne asmute pe unii contra celorlalţi.

- De ce m-aş încrede în tine mai mult decît în agenţie?

Pentru că sînt asemenea ţie. Am copilărit în Estul devastat şi m-a adus aici G. W. Network. M-au condus hackerii magistralelor, din nod în nod. De asta ar trebui să ai încredere în mine.

- Numeşte-mi cîţiva hackeri.

Ştii că nu se face... Cannibal Loins din Mississippi... A murit acum doi ani. Macho Kid din Kansar City... A mierlit-o şi el dintr-o supradoză. Messiah... A tăiat-o pe orbită...

- Mda, ai fost prin Go West Network.

Îşi şterse fruntea transpirată cu dosul palmei.

- Ce facem, joker?

Ruth mă înecase într-un şuvoi de date care dovedeau, cu cifre şi imagini, un şir de asasinate fără rost. Oamenii agenţiilor fuseseră trimişi să se ucidă între ei şi o făcuseră cu profesionalismul care-i caracteriza. Pe de o parte aveam legile neiertătoare ale agenţiei, pe de alta o ipoteză ceţoasă, fără prea multe indicii. Iar la mijloc, licuricii de pe pieptul lui Kevin, care lăsau să se ghicească prezenţa lunetiştilor lui Ruth.

- Ce facem? repetă Kevin obosit.

Am scormonit în memorie, căutînd un răspuns. N-am găsit decît un cîntecel pe care i l-am şoptit cu vocea lui Jimi Hendrix.

There must be some kinda way outa here
Said the joker to the thief
There's too much confusion
I can git no relief...
http://ro.netlog.com/go/explore/videos/videoid=9639

Pentru prima dată de cînd îi fusesem implantat în spatele urechii, am avut senzaţia că mă asculta cu toată atenţia.

Cred că şi Ruth asculta.

(Volumul Necropolis este acum disponibil cu preţ redus la adresa:http://www.amaltea.ro/carte_98_NECROPOLIS.html. Lectură plăcută!)
Posted by Picasa

'Relief' (8) (din volumul 'Necropolis')

Cu valiza în mînă, îmbrăcat într-un costum uşor, de vară, Kevin străbătea coridoarele şi sălile unui aeroport secundar din San Diego. Prin ferestrele mari se zărea dansul aerului încins, jucîndu-se cu păsările de oţel. Era 8:30:00, iar temperatura ajunsese deja la 98 de grade Fahrenheit.

Pe inputul vizual obişnuit îi suprapuneam diagrame, date, adrese, trasee. Am scotocit în memoriile PC-urilor pe care puştanii le protejaseră cu coduri de duzină, de acolo am luat urma farmaciilor şi a traficanţilor cei mai frecventaţi şi "Bingo!" - Ruth folosea numai smart drugs legalizate, prescrise de medic pe bază de reţetă. Drăguţ şi curat. De la farmacist am ajuns la clinică, iar de acolo, cu ceva bătaie de cap, am dat peste adresa ei. Şi iată-ne pornind în vizită.

Kevin nu cumpărase flori. Nu era genul acela de vizită.

În jumătatea de oră care i-a fost necesară să închirieze o maşină, am spart codurile de acces ale PC-ului lui Ruth şi i-am trecut în revistă fişierele. A fost mai complicat decît mă aşteptasem. În unele zone ale memoriei instalase programe Star Secure pe care Seiun urma să le lanseze pe piaţă de-abia în iarnă. Iar pentru accesul în anumite fişiere a trebuit să cer ajutorul IA-urilor agenţiei. La trei dintre ele încă se mai chinuiau cînd Kevin frînă în faţa locuinţei clientei.

- Ceva interesant în memorie, joker?

Lasă-te de vorbit cu voce tare măcar cînd sîntem pe teren.

- Te-am întrebat ceva!

Plimbăreaţă. A schimbat zece adrese în trei ani. Multe călătorii.

- Prin zonă, sau şi în străinătate?

Şi, şi.

- Profesia?

Greu de precizat. Fişierele conţin grămezi de nume şi adrese. Foarte puţine date de alt tip. Parcă ar lucra în domeniul relaţiilor cu publicul.

- Adică orice, de la agent electoral la damă de consumaţie freelancer. De parcă ar avea vreo importanţă.

Poate că are.

- Găseşte-mi cel mai bun amplasament, joker.

Studioul lui Ruth se afla pe latura vestică, şi cea mai costisitoare, a arcologiei. Reprezentarea virtuală a acestuia, aşa cum figura în banca de date a complexului de imobile, arăta foarte atrăgătoare. I-am servit lui Kevin un rezumat în regim text remixat cu inputul său vizual.

Geamuri dublu securizate, cu polarizare prin comandă verbală.

- Găseşte şi pentru noi ceva.

I-am simulat mai multe distanţe şi unghiuri, arătîndu-i ferestrele lui Ruth aşa cum s-ar fi văzut din diferitele clădiri învecinate.

- Stop. Asta de unde e?

Nomoku Center. Birouri de închiriat.

- Etaj cu etaj.

Imaginea arcologiei se modifică lent, de parcă am fi privit-o dintr-un lift exterior, aflat în ascensiune.

- Aici!

Etajul treizeci.

Am însoţit informaţia cu o evaluare a traiectoriei.

- Cine are birouri aici?

DatArmaggedon.

- Fundamentalişti New Age?

Jocuri interactive. Proprietar: Alex Dickinson, L.A.

- Găseşte-i un sediu nou şi închiriază locul. Atinge-l cu o sumă corespunzătoare. Vreau ca într-o oră birourile să fie libere.

Cît îi plătesc?

- Cît e nevoie. Agenţia face cinste.

Pe cînd operam pregătirile necesare, Kevin a mai dat un tur prin San Diego, însoţit de ultimul album al trupei Syko Paths. Uneori turbez cînd văd cum se distrează în timp ce eu fac aproape toată munca.

(Volumul Necropolis este acum disponibil cu preţ redus la adresa:http://www.amaltea.ro/carte_98_NECROPOLIS.html. Lectură plăcută!)
Posted by Picasa

'Relief' (7) (din volumul 'Necropolis')

M-a decuplat.

Ştie cît mă scoate din sărite chestia asta şi totuşi m-a decuplat; m-a lăsat patru ore complet izolat de fluxul datelor, de parcă n-ar fi şiut cît înseamnă pentru mine patru ore, de parcă n-ar fi avut idee cu ce viteză percep timpul.

Tipic pentru Kevin.

Cîteodată îmi spun că nu poate înţelege, sau că nu face efortul să înţeleagă. Kevin este absorbit în sine, iar empatia nu reprezintă domeniul lui forte. Nici pe departe.

Şi e simplu, e foarte simplu şi uşor de înţeles.

Un joker este un punct în care se focalizează, se sintetizează, se ordonează şi se clarifică fluxuri de date care altfel ar părea haotice pentru mintea omenească şi ar copleşi-o prin simpla lor cantitate.

Jokerul este luntraşul care-i duce pe oameni prin noianul informaţiilor. Noe, Columb, Caron. Cîte puţin din fiecare. Ghidul care salvează, care descoperă, care te însoţeşte dincolo.

Şi dacă, la nivelul percepţiei umane, noianul ar seca vreme de zece mii de ani? Ce ar face atunci luntraşul?

Întrebări fără rost. Nici un om n-ar putea aştepta atît, oricîtă răbdare ar avea. Mîna timpului l-ar preface în pulbere.

Cam aici intervine diferenţa dintre oameni şi jokeri. Eu n-am altă opţiune decît să aştept în echivalentul informatic al beznei şi nemişcării depline.

Aţi putea crede că-i Nirvana.

Dar nu e.

(Volumul Necropolis este acum disponibil cu preţ redus la adresa:http://www.amaltea.ro/carte_98_NECROPOLIS.html. Lectură plăcută!)
Posted by Picasa

'Relief' (6) (din volumul 'Necropolis')

Am un fel de ceas interior, sau mai curînd echivalentul psihic al unui arc de oţel care se strînge fără să ştiu cum şi cînd, iar atunci cînd vine momentul potrivit, el mă anunţă, ştiu de fiecare dată cînd a sosit vremea, deşi aparent sîntem încă departe de a fi localizat clientul, şi atunci cînd ştiu, cînd simt că a venit clipa potrivită, merg la MacDonald şi-i dau comanda.

Comanda.

Nu e chiar mîncare la minut şi nu se livrează la domiciliu, clientela este mult mai restrînsă, iar de reclamă nici vorbă, cu toate că s-ar putea să aibă sucursale răspîndite în toată lumea. Cu acest MacDonald nu poţi fi niciodată sigur.

Oricum, serviciul este impecabil.

Produsele au o calitate excelentă - cel puţin din punctul meu de vedere - şi dintre cei care au gustat nu s-a plîns nici unul.

Absolut nici unul.

Fireşte, există mici inconveniente. Jokerul trebuie decuplat, ceea ce-l enervează teribil, însă n-am ce-i face, asta-i procedura standard.

La MacDonald este de serviciu un bătrînel cu faţa rotundă şi barba tunsă scurt. Poartă ochelari John Lennon Classic, cu ramă neagră; seamănă cu un Hemingway domesticit, dacă vă puteţi imagina aşa ceva. Mă priveşte atent, ochii săi blînzi clipesc rar în spatele lentilelor. Mîzgăleşte ceva pe un notepad, iar capătul de plastic al light-pen-ului ţăcăne sacadat pe ecran, lăsînd în urma sa rînduri mărunţele, închegate din cristale lichide. Schiţează în fugă ceva, îmi aruncă o privire întrebătoare - da, merge, încuviinţez din cap fără să vorbesc - ţăcănitul se reia, la fel de grăbit, aproaape furibund.

Nu ştiu cum îl cheamă pe bătrîn, însă este un artizan, un meşter care lucrează manual fiecare element, migăleşte, transpiră îndărătul lentilelor sale aburite. Cu excepţia notepad-ului, nimic din atelierul său nu este computerizat, nu conţine microprocesoare, nu e conectat la vreo reţea de date.

Din punctul de vedere al reţelelor informatice, MacDonald nu există.

Aşa vrea agenţia.

(Volumul Necropolis este acum disponibil cu preţ redus la adresa:http://www.amaltea.ro/carte_98_NECROPOLIS.html. Lectură plăcută!)
Posted by Picasa

'Relief' (5) (din volumul 'Necropolis')

În secolul trecut, expresia preferată era "surfing în reţea". Ceea ce făceam noi semăna mai curînd cu dragarea decît cu surfingul. Cerneam conectivităţile Americii de Vest în căutarea unei anumite Ruth Estevez de parcă am fi fost nişte rechini care explorau o aglomerare de sargase. Deocamdată cercetam comunităţile electronice uşor de penetrat, cum ar fi asociaţiile chinologice, cluburile feministe, federaţiile filateliştilor sau ale amatorilor de bonsai. Singura melodie care se potrivea în timp ce treceam totul în revistă era "Border of Boredom" cu Zapping Realities.

- Dă-o-ncolo de treabă, joker, şmecheria asta o fac şi-n somn. Hai să trecem la chestii serioase.

Dacă-i dăm de urmă într-un ciberspaţiu cu protecţie minimă, economisim o grămadă de timp şi de efort.

Pufni, apoi începu să se îmbrace. Era deja lîngă ieşire, aruncînd o privire în oglindă, cînd l-am întrebat:

Unde plecăm? Nu continuăm ancheta de aici, unde avem computerul la îndemînă?

Imaginea din oglindă a zîmbit - ochi negri, nas fin, dantură sclipitor de albă.

- Altădată găseai pretexte mai convingătoare ca să mă ţii în casă, joker. Poţi accesa computerul şi prin reţeaua telefonică celulară.

Încuietorile magnetice blocară uşa în urma lui - a noastră. Am simţit mocheta moale sub paşii lui Kevin în timp ce păşeam pe coridor. Ne-am intersectat cu doi asiatici adînciţi în conversaţii cu jokerii lor; sud-coreeni sau mai degrabă, după calitatea hainelor purtate, japonezi. Fîşîitul uşor, aproape insesizabil al uşilor liftului.

- Parter, rosti Kevin.

Cît a pronunţat comanda am avut timp să-i trec în revistă pe cei 1361 de participanţi la un rave dintr-o suburbie a oraşului San Diego şi o serie de scene filmate de un amator la aceeaşi petrecere. Cameră video Hitachi, sistem "apasă-pe-buton", concepută pentru idioţi.

Stop-cadru.

Am mărit imaginea, iar feţele puştanilor încremeniţi în plină zbînţuială au alunecat încet dincolo de marginile cîmpului vizual, într-un interminabil plonjeu.

Era acolo, cu ochii strălucind, cu pupilele dilatate de smart drugs, iar o scurtă analiză morfo-facială a confirmat că găsisem pe cine căutam.

Vrei să-ţi pui ochelarii, Kevin? N-am chef să atragi atenţia nimănui prin mişcări oculare aberante.

Fîşîitul uşii, foaierul cu plante exotice şi stînci artificiale. Kevin îşi puse ochelarii Polaroid, iar peste percepţia vizuală obişnuită i-am generat imaginea lui Ruth Estevez.

- Frumoasă bucăţică, murmură el. Păcat de ea.

(Volumul Necropolis este acum disponibil cu preţ redus la adresa:http://www.amaltea.ro/carte_98_NECROPOLIS.html. Lectură plăcută!)
Posted by Picasa