sâmbătă, 29 martie 2008

'Legiune' (10) (din volumul 'An/Organic')

Pe malul bătrînului fluviu, norocul s-a întors de partea mea. Am urcat pe un vapor cu zbaturi şi am călătorit pînă departe, în Minnesota. Pe vapor am legat prietenie cu pilotul, un ins mucalit pe nume Sam Clemens. Avea părul des, cîrlionţat, şi spunea poveşti gogonate despre crocodili care se agaţă de coada vapoarelor şi broaşte săltăreţe. Seara fumam cu el din lulele de coceni de porumb, ori mă întindeam de unul singur pe punte pe baloţi de bumbac şi mă uitam la stele. Printre fuioarele de fum care ieşeau din coşurile vaporului, stelele păreau să danseze, iar cerul era atît de adînc încît aproape că simţeam cum sînt pe cale să mă desprind şi să cad la nesfîrşit printre aştri, în tăcere, lăsînd în urmă duduitul ritmic al motorelor cu aburi şi plescăitul zbaturilor în apa fluviului.

Pe urmă, noaptea tîrziu, Sam fluiera încet ca să mă cheme la el, lîngă cîrmă, şi-mi povestea tot felul de snoave şi năzdrăvănii. Rîdeam pe înfundate, uneori pînă ne dădeau lacrimile. Într-un fel, parcă începusem să cred că Războiul Civil era ceva care i se întîmplase altcuiva.

Am mers apoi prin Minnesota către graniţa canadiană, iar aproape de frontieră am găsit un grup de negri care vroiau să treacă dincolo. Dat fiind că Războiul Civil se apropia de sfîrşit, nu se mai fereau aşa de mult să fie văzuţi în drum spre Canada. Am poposit cu ei pe cîmpuri şi printre dealuri, ghemuit pe lîngă focuri de vreascuri, ascultînd poveşti despre cum fugiseră din sclavie. La cîte grozăvii văzusem şi auzisem, nu-mi mai păsa cine avea să cîştige războiul, ori dacă urma să se despartă de-a binelea Confederaţia sau să se refacă Uniunea. Nu-mi mai păsa decît să trec odată frontiera.

Doar că, după atîta drum, a fost cît pe-aci să rămîn dincoace de graniţă. Ne-au întîmpinat într-o seară, tîrziu, două călăuze, o negresă grasă şi un mulatru între două vîrste care, cînd a dat cu ochii de mine, a început să peroreze că el nu mai duce pe nimeni nicăieri, că albii l-au tîrît în robie, şi tot aşa vreme de vreo jumătate de ceas. N-am avut curaj să-l întrerupem, că doar viaţa noastră depindea de el.

- Ascultă la tine, Fred Douglass, zise grăsana cînd mulatrul făcu o pauză ca să-şi mai tragă răsuflarea. La ce gălăgie ai în tine trebuia să te faci predicator, sau politician. Parcă te văd la Casa Albă lîngă Abe Lincoln, umflîndu-te-n pene şi îmbătînd oamenii cu apă rece. Da' dacă te-ai făcut călăuză, fă ce ai de făcut, şi trece oamenii în Canada, sau dacă nu, dă-te d-aici c-o să-i trec eu. Ce te interesează că sînt negri sau albi? Banii lor sînt verzi.

Asta i-a tăiat de tot avîntul mulatrului şi-a încheiat discuţia. N-a mai avut nimeni nimic de comentat pînă dincolo de frontiera canadiană.

(Volumul 'An/Organic' este acum disponibil cu preţ redus la adresa:http://www.amaltea.ro/carte_99_AN_ORGANIC.html. Lectură plăcută! )
Posted by Picasa

'Legiune' (9) (din volumul 'An/Organic')

Invazia aceea de ţesături ciudate care desfigura clădirile-simbol ale naţiunii britanice nu a fost singurul eveniment din acea zi, şi din păcate nici cel mai grav ori cel mai înspăimîntător.

În noaptea de 30 spre 31 august, foarte tîrziu, cînd ceilalţi jurnalişti de la Daily Telegraph de mult îşi încheiaseră de scris şi de predat articolele, iar ţăcănitul sacadat al maşinilor de scris ultramoderne încetase, un cititor îngrozit ne-a telefonat la redacţie. Pînă să-mi dau bine seama ce se întîmpla, m-am pomenit într-o cabrioletă, purtat prin ploaia fină de toamnă pe străzile Londrei către East End.

Cabrioleta mă lăsă pe Brady colţ cu Buck's Row, lîngă o arcadă de cărămidă din Whitechapel care pe vremuri fusese roşie, dar acum era înnegrită de funingine. O mulţime de curioşi se strînsese pe Buck's Row, şi mai mulţi veneau de pe străduţele alăturate, cumetre cu bonete de muselină, docheri cu şepci de piele şi cu mînecile suflecate, pensionari cu pipa în colţul gurii. Se apropiau zorii, dar în pas de melc, cum se întîmplă toamna. Felinarele cu gaz răspîndeau din loc în loc lumini firave.

Am urmat curioşii, am înaintat pe străduţă, pe lîngă ferestrele unor cămăruţe dosnice, şi printre poliţişti la datorie şi civili neinvitaţi am văzut motivul pentru care se strînsese gloata.

Mi-au trebuit două-trei clipe ca mintea să înţeleagă ceea ce vedeau ochii.

Apoi am început să icnesc, deşi nu mîncasem nimic de la prînz. Am inspirat adînc de cîteva ori ca să nu vărs.

Cineva...

Cineva făcuse cu o fiinţă omenească lucruri pe care nici ghiulelele, nici gloanţele Minie, nici obuzele ori şrapnelul din Războiul Civil al tinereţii mele nu izbutiseră să le facă...

Cineva echipat cu o lamă foarte ascuţită, probabil un cuţit chirurgical...

Cineva cu bune cunoştinţe de anatomie, mai ales - poate lucrul cel mai îngrozitor - de anatomie feminină...

Cineva cu destul sînge rece ca să-i taie beregata nefericitei...

Cineva cu suficientă răbdare ca să nu se mulţumească numai cu o tăietură, una ce izbise în claviculă, şi care executase o alta, precisă, de la stînga la dreapta, ca un ritual...

Cineva hotărît s-o deschidă ca pe o vită în abator şi să-i scoată unele dintre organele interne, apoi să le aşeze de jur-împrejur pe caldarîmul ud, într-o expoziţie ordonată, precisă, sinistră, din care mai apoi se înfruptaseră cîinii vagabonzi...

Cineva care sigur nu vroia să-şi amintească, pe cînd făcea toate aceste lucruri cu ceea ce londonezii numeau "o femeie pierdută" - şi pierdută trebuie să se fi simţit în timp ce sîngele îi curgea din gîtlejul retezat - nu vroia să-şi amintească faptul că şi el, la rîndul său, se născuse tot dintr-o femeie, fie ea pierdută sau nu...

Chiar lîngă mine se oprise un bătrîn prezentabil, aproape la fel de înalt ca şi mine, cu mustaţă albă. Era îmbrăcat în negru din cap pînă în picioare. Figura lui avea trăsături pronunţate, acviline. Sprîncenele stufoase aproape că i se întîlneau deasupra nasului, iar printre buze i se zăreau dinţii foarte ascuţiţi.

Nările îi fremătau.

- Ce risipă, murmură bătrînul în grai valah.

Duse mîinile la obraji şi clătină din cap cu amărăciune. Mîinile îi erau puternice, dar unghiile bătrînului erau lungi şi ascuţite, ceea ce mi s-a părut ieşit din comun.

- Ce risipă. O femeie sănătoasă ţine cîteva zile bune, poate chiar o săptămînă, dacă o foloseşti cu măsură. Aşa, tot sîngele e risipit dintr-o dată, şi după ce s-a vărsat pe caldarîm şi s-a amestecat cu noroi, nu mai e bun de nimic, de nimic...

Brusc, se întoarse pe călcîie cu un gest hotărît, împinse doi-trei curioşi din cale cu vigoare, ca un om tînăr, apoi se pierdu în mulţime.

(Volumul 'An/Organic' este acum disponibil cu preţ redus la adresa:http://www.amaltea.ro/carte_99_AN_ORGANIC.html. Lectură plăcută! )
Posted by Picasa

'Legiune' (8) (din volumul 'An/Organic')

Am urmat sfatul sanitarului Whitman şi am plecat spre Canada pe un traseu lung, care mai întîi m-a purtat spre sud-vest, prin Virginia, Carolina de Nord şi de Sud, Georgia şi Alabama. Pe harta Statelor Unite pare a fi o palmă de loc. Mi-a luat un an şi două luni ca să străbat toată distanţa pe jos, uneori cu căruţa. Am ajuns să ştiu pînă şi diferenţa de gust dintre praful cenuşiu din Virginia şi cel roşcat din Georgia. Călătoream noaptea, îmi găseam adăpost pe unde nimeream, şi din cînd în cînd munceam la cîte o fermă o zi-două pentru un blid de mîncare. Mă ţineam departe de oraşe ori de conace, iar oamenii săraci cu care aveam de-a face nu puneau întrebări nelalocul lor. Aproape la fiecare gospodărie unde m-am oprit un tată de familie ori cîţiva flăcăi în putere fie erau în armată, fie pieriseră în război, iar două mîini în plus la cîmp erau binevenite.

La una dintre ferme, o văduvă mai binevoitoare decît alţii mi-a făcut cadou la plecare briciul şi oglinjoara răposatului. După aceea am avut mare grijă, la fiecare două-trei zile, să mă spăl şi să mă bărbieresc. La fermele unde mai lucram, îmi spălam hainele, le coseam (Dumnezeu s-o odihnească pe mama, că m-a învăţat să umblu cu acul şi cu aţa), iar cîteodată am primit de la oameni o cămaşă nouă, un surtuc sau o pereche de pantaloni. Aşa, cît de cît spălat şi îngrijit, puteam să trec drept unul dintre localnici, mai ales că abia împlinisem optsprezece ani, iar pîlcurile de unionişti sau confederaţi cu care uneori mă întîlneam nu bănuiau că sînt dezertor.

Pe măsură ce m-am apropiat de Mississippi, am aflat însă veşti din ce în ce mai triste despre marşul generalului Sherman către Atlanta şi despre campaniile lui Grant care-l ţineau ocupat pe Bobby Lee. În urma lui Sherman rămîneau conace arse, cîmpuri incendiate, recolte distruse, ferme nimicite. Iancheii erau ca o invazie de lăcuste.

Iar în cele din urmă, după atîta mers, am apucat ziua în care să ajung la Părintele Apelor. Nu eram nici pe departe singurul care vroia să ajungă acolo. De pe cîmpuri şi din păduri, cîte unul, cîte doi sau mai mulţi, au apărut negri. Erau de toate vîrstele, care în putere, cu cămăşi murdare şi cu basmale colorate, ori pălării de pai ce stăteau să se destrame, care în vîrstă, canonindu-se cum puteau, sprijiniţi în cîte un băţ ori în cîte un baston, şi mai toţi tîrau după ei de mînuţă un copil sau doi.

Curînd am început să mă simt ca un bob de fasole care s-a rătăcit într-un şuvoi de boabe de cafea.

Eram singurul alb cale de două mile de jur împrejur, iar în rest drumul de ţară pe care mergeam către fluviul Mississippi, ca şi pîrloaga de-a stînga şi de-a dreapta lui, erau pline cît vedeai cu ochii de femei şi de bărbaţi cu chipurile ciocolatii, foarte tăcuţi, care mergeau cu hotărîre în aceeaşi direcţie ca şi mine.

Apoi, spre asfinţit, ne-a prins din urmă un car cu coviltir în care şedeau o bătrînică foarte dreaptă, mîndră, cu capul sus, şi doi băieţei, unul negru şi celălalt alb. La cîtă lume era pe drum, carul înainta cu greu, iar cîteva dintre negresele bătrîne, care pesemne obosiseră de atîta mers către ceea ce de-acum bănuiam că-şi închipuie că era apa Iordanului, se rugau cu voce scăzută să le ia şi pe ele pînă acolo ca să apuce măcar să vadă chipul Mîntuitorului înainte să se sfîrşească de osteneală. Pe lîngă car mergea călare o fată în pantaloni şi cămaşă, cu un revolver în tocul de la centură.

Băieţeii se uitară încolo şi încoace la figurile acelea ciocolatii, prăfuite, pe care se citea însă o hotărîre nestrămutată. Apoi se opriră asupra mea, aşa cum eram, înalt de şase picioare şi patru inci, slab ca o sperietoare de ciori, cu ochelari pătaţi de colb şi de sudoare. Şi alb, mai presus de orice îndoială.

- Ce caută un bastard alb în coloană, bunicuţo? întrebă cel negru.

- E un blestemat de iubitori de negri, Miss Rosa? întrebă cel alb, care stătea lipit de băieţelul negru pe capra carului şi-l ţinea cu braţul pe după umeri.

- Spală-te la gură cu săpun, Ringo, zise bunicuţa fără să-şi desprindă privirea de la drum. E valabil şi pentru tine, Bayard Sartoris.

Şi au trecut mai departe învăluiţi într-un nor de praf.

(Volumul 'An/Organic' este acum disponibil cu preţ redus la adresa:http://www.amaltea.ro/carte_99_AN_ORGANIC.html. Lectură plăcută! )
Posted by Picasa

'Legiune' (7) (din volumul 'An/Organic')

Maistrul Macaulay se dovedi a fi fost inspirat cînd folosise termenul "molimă". În ziua următoare, zidurile exterioare ale Palatului Parlamentului erau cuprinse de arabescuri complexe. De departe, prin ceaţa dimineţii, clădirea nu părea să se fi schimbat, dar, pe măsură ce m-am apropiat, bizareriile acelea au devenit din ce în ce mai vizibile pînă cînd le-am putut admira în toată splendoarea lor nefirească. Acolo unde arhitecţii proiectaseră linii sobre, acum domneau formaţiuni care pe alocuri evocau recifele de corali, în alte părţi ferigile ori striaţiile complexe ale unor cochilii văzute la microscop. Fiecare cornişă, fiecare coloană şi perete se învelise cu forme cvasi-organice care sfidau toate normele de ordine sau simetrie.

Big Ben, la rîndul său, părea să fi fost sufocat de straturi de iederă minerală din care ici şi colo ieşeau la suprafaţă flori de granit. Cadranele ceasului erau ondulate, pe cale să se scurgă, şi semănau mai degrabă cu nişte ouă ochiuri moi uriaşe. Printr-o minune, limbile lui Big Ben urmau suprafaţa vălurită, schimbîndu-şi încet forma de la un minut la altul. Trecătorii priveau, miraţi, apoi plecau mai departe.

La Westminster Abbey, unii londonezi se adunaseră pentru a cere îndurare Domnului, convinşi fiind că invazia aceea ciudată prevestea Judecata de Apoi. Bătrîne cu bonete de dantelă se ştergeau pe furiş de lacrimi şi îşi ţineau nepoţii din scurt. Doamne în rochii cu crinolină murmurau rugăciuni. Domni cu favoriţi şi pince-nez conversau cu voce scăzută, aruncînd priviri îngrijorate încolo şi încoace. Nici vechea catedrală nu fusese ocolită de epidemie. Tulpini şi inflorescenţe, vinişoare şi nervuri acopereau acum bolţile gotice, coloanele şi pereţii.

Cumva, clădirile din centrul Londrei începeau să înflorească una cîte una, de parcă ar fi fost nişte muguri uriaşi din piatră sau cărămidă care aşteptaseră o primăvară mai călduroasă decît altele pentru a îmboboci. Dar nu era primăvară.

(Volumul 'An/Organic' este acum disponibil cu preţ redus la adresa:http://www.amaltea.ro/carte_99_AN_ORGANIC.html. Lectură plăcută! )
Posted by Picasa

'Legiune' (6) (din volumul 'An/Organic')

Prima noapte în spitalul de campanie am petrecut-o într-o zonă tulbure. Cînd picoteam, rana din coapsă mă sîcîia şi mă împiedica să dorm. Cînd mă trezeam, durerea surdă, permanentă, îmi întuneca mintea şi-mi tulbura simţurile. Aşa m-am chinuit pînă în zori.

Cum s-a luminat de ziuă, trupele generalului Meade şi-au strîns echipamentul şi au plecat în urmărirea confederaţilor. Spitalul de campanie a rămas în grija localnicilor din Gettysburg, iar Walt Whitman a preferat să aibă în continuare grijă de răniţi, să le distribuie pături şi ajutoare, în ciuda pericolului unei epidemii de tifos care putea oricînd să izbucnească printre răniţii nespălaţi şi păduchioşi. De două ori pe zi trecea pe la fiecare ca să schimbe pansamentele, iar la prînz le împărţea de-ale gurii celor care nu se puteau deplasa pînă la popotă. Seara tîrziu, după ce se termina şi curăţenia, îşi mai făcea timp să vină ca să stăm puţin de vorbă, şi în sinea mea mă miram de unde avea atîta energie. Nu cred că dormea mai mult de cinci ore pe noapte.

Pe Whitman părea să-l amuze toată chestiunea legată de sclavie şi de secesiune. Avea nişte ochi visători, ce priveau parcă dincolo de spaţiu şi de timp, şi-mi spunea că America ar trebui să se întindă de la Golful Mexic pînă la Trecerea de Nord-Vest, o ţară cît un contient.

- Şi sclavii fugiţi unde s-ar mai refugia?

Clătina din cap şi zîmbea în barbă.

- N-ar mai fi sclavie. Doar nu crezi că oamenii ar trebui să fie sclavi numai pentru că au pielea de o culoare sau alta?

- N-am nimic contra negrilor, dacă asta vrei să întrebi, ba chiar îmi plac cîntecele lor. Familia mea oricum n-a avut niciodată sclavi.

- Că veni vorba, cine sînt ai tăi?

I-am povestit de tătuca şi cum se prăpădise înecat cu o bucată de friptură pe vremea cînd aveam opt ani, de şcoala cu internat la care studiasem, de mama, care mă crescuse cum se pricepea mai bine şi care se stinsese şi ea cînd aveam şaişpe ani. Pe urmă, dacă rămăsesem al nimănui, m-am înrolat în armată cu Seamus, ca să ne dea casă şi masă Confederaţia. Asta se dovedise cea mai mare păcăleală. Nu credeam să fie pe lumea asta armată mai flămîndă şi mai prost îmbrăcată decît cea comandată de generalul Robert E. Lee.

- Şi n-a fost singura păcăleală, întări Whitman. Aici, la Gettysburg, Lee şi-a trimis oamenii la un atac frontal fără să se asigure mai întîi că reuşiseră atacurile de pe flancuri, din ziua precedentă. Şi-acum mai îngroapă localnicii leşuri de rebeli cu nemiluita, iar cimitirul e atît de mic încît au ajuns să le-ngroape în pămînt nesfinţit. Mă-ntreb dacă o să-l sfinţească vreodată cineva...

Am ridicat din umeri. Într-un fel, odată cu glonţul care-mi sfîrtecase coapsa, primisem şi o eliberare din armată. Pentru mine, Războiul Civil se încheiase. Era grija altora.

- S-ar zice că nu mai ai pentru cine sau pentru ce să lupţi. Şi-acum ce-o să faci, flăcău?

Nu mă gîndisem. Eram prizonierul iancheilor, ceea ce nu era prea grozav, iar dacă mă întîlneam cu trupe confederate riscam să mă împuşte ca dezertor, ceea ce era şi mai rău.

- Părerea mea, continuă Whitman, este să fugi dincolo de graniţă, în Canada, pînă s-or mai potoli lucrurile.

- Cu piciorul ăsta rănit, nu prea văd cum. Sînt mii de mile. Şi la mijloc e teatru de război. N-a ajuns el, Lee, la Washington cu toată armata confederată şi vrei să mă duc eu de unul singur pînă în Canada?

Walt zîmbi.

- De picior mă îngrijesc, şi merge spre vindecare. Încă două-trei săptămîni şi-ai să poţi merge din nou. Teatru de război e-aici. Dacă mergi spre vest, pînă la Mississippi, de-acolo o să-ţi vină uşor să urci pe fluviu. Şi mai e şi trenul.

- Dar sînt patrule de ianchei în fiecare gară.

Se mîngîie pe barbă, uitîndu-se la mine cu ochii aceia mari, limpezi şi visători.

- Nu şi la trenul subteran. Dacă sclavii fugari se folosesc de el ca să ajungă în Canada, poate o să te ajute şi pe tine.

Am clipit de cîteva ori, nedumerit.

- Dar sînt alb.

- Mda. Nu e întotdeauna un avantaj.

După alte cincisprezece zile, cînd începusem să merg binişor, m-a întrebat odată, cînd îmi pansa rana, ce părere am despre iubirea atletică. L-am întrebat la rîndul meu dacă se referea la pasiunea pentru atletism, şi nu mi-a răspuns.

Apoi, în noaptea aceea, prin Gettysburg a trecut un escadron de cavalerie confederată. A fost un atac surpriză, cu incendii, chiote şi împuşcături, iar escadronul era condus de un ofiţer sălbatic, fără sabie, care purta două pistoale. Iancheii îl ştiau de Fantoma Cenuşie şi-i purtau frica. Am aflat apoi că-l chema John Singleton Mosby. Cîţiva ani mai tîrziu (lucru imposibil de imaginat în vremea Războiului Civil) s-a împrietenit cu Ulysses Grant. Dar în confuzia generală am profitat de raidul Fantomei Cenuşii şi-am fugit din spitalul de campanie, încercînd să scap de spectrul războiului, de mizerie şi de molima care sta să izbucnească.

(Volumul 'An/Organic' este acum disponibil cu preţ redus la adresa:http://www.amaltea.ro/carte_99_AN_ORGANIC.html. Lectură plăcută! )
Posted by Picasa

'Legiune' (5) (din volumul 'An/Organic')

A doua zi, vremea rece şi umedă îmi sîcîia vechea rană din coapsă. Eram ceva mai obosit decît de obicei. Stătusem pînă seara tîrziu la lumina unei lămpi cu gaz ca să-mi şterg proteza de funingine, s-o ung la încheieturi şi s-o lustruiesc. Particulele fine de funingine ieşite din nenumăratele cămine şi motoare cu aburi ale celui mai populat oraş din lume se infiltrau peste tot şi, dacă nu-mi curăţam bine braţul electro-hidraulic la fiecare două-trei zile, riscam să mă pomenesc cu articulaţiile înţepenite.

Pe Podul Waterloo, ciudăţeniile acelea înflorite se înmulţiseră, căutînd parcă să compenseze cu exuberanţa lor pentru dimineaţa întunecoasă şi pentru mugetul trist al sirenelor ce se auzeau dinspre fluviu. Problema dacă lucrătorii mai ţineau minte sau nu care dintre ele se schimbase faţă de ziua precedentă devenise deja academică. Erau aproape pretutindeni. Din loc în loc, printre pietoni cu umbrele negre şi şarete trase de cai, se mai vedea cîte o rozetă standard, în stil neogotic sobru, simetric, dar pe cele mai multe porţiuni parapetul era decorat cu împletitura aceea delirantă de nervuri şi lujeri cu înflorituri neaşteptate pe alocuri.

Domnul în redingotă era atît de roşu la faţă încît semăna cu un rac fiert. Nici maistrul Macaulay nu părea în apele lui. Totuşi, devenise clar pentru toată lumea că apariţia nu era vreo farsă, ci mai curînd un fenomen inexplicabil.

- Nu-mi pasă cum au apărut, spuse domnul printre dinţi. Pînă diseară să le scoateţi, să le sfărîmaţi şi să le înlocuiţi.

Macaulay îl privi în ochi.

- N-am putea nici în trei zile, dom' şef.

- Nu puteţi sau nu vreţi?

Cîţiva dintre lucrători se încruntară.

- Ieri ne-a luat o oră şi-un sfert ca să spargem şi să înlocuim rozeta aia, explică Macaulay. Acum au apărut pe pod şapteştrei, că le-a numărat Tom cînd a venit.

Un flăcău roşcat, cu pistrui, încuviinţă din cap.

- Chiar dacă socotim o oră de fiecare, înmulţit cu şapteştrei... Nu terminăm nici în opt ore, şi nici în douăşpe.

- Şi ce-ai prefera, Macaulay? Să stai cu mîinile în sîn?

- Să fac treaba pentru care sînt plătit, dom' şef. Să terminăm cu băieţii de instalat rozetele, că n-au mai rămas prea multe, şi să aşteptăm şi să vedem ce se-ntîmplă cu astea noi.

Domnul în redingotă se uită pe rînd la feţele lucrătorilor, apoi împrejur, la dantelăria din piatră care invadase parapetele podului.

- Aşa, dacă stăm numai să înlocuim rozete, n-o să ducem lucrarea la bun sfîrşit nici pîn' la Judecata de Apoi, continuă maistrul. Astea se-ntind ca o molimă. Dacă e, la o adică, să vedem că s-a oprit şi p'ormă să mai facem nişte rozete standard ca să le-nlocuim pe-astea.

În timp ce oamenii discutau, neobservate, alte trei rozete de pe partea cealaltă a podului începuseră să se transforme. Deşi cu ochiul liber nu se vedea nici o mişcare, într-un sfert de oră se conturaseră lujeri împletiţi pe suprafaţa de granit. Venise vremea să scriu un articol despre asta în "Daily Telegraph".

(Volumul 'An/Organic' este acum disponibil cu preţ redus la adresa:http://www.amaltea.ro/carte_99_AN_ORGANIC.html. Lectură plăcută! )
Posted by Picasa

'Legiune' (4) (din volumul 'An/Organic')

Cîteva ore mai tîrziu, după ce contra-şarja iancheilor ne aruncase trupele îndărăt în vale printre izbiturile ca de baros ale artileriei inamice şi devenise clar pentru toată lumea, inclusiv pentru generalul Lee, că pierduserăm bătălia, m-au găsit nişte sanitari. Ai lor.

Cel mai tînăr lăsase părul să-i crească pe lîngă urechi în speranţa de a avea favoriţi. Celălalt avea o chică de păr grizonat, pînă la umeri, şi o barbă deasă.

- Pe rebelii ăştia proprietari de sclavi ar trebui să-i împuşcăm, zise cel tînăr cu obidă, sau măcar să-i lăsăm aici să crape ca nişte cîini turbaţi.

Neam de neamul meu nu avusese sclavi, dar nu i-am spus-o. Bărbosul clătină din cap.

- Nu te uiţi că e mai tînăr decît tine, Sheridan? Cum să-l laşi aici? Şi mai e şi miop pe deasupra.

M-au pus pe o brancardă năclăită şi m-au dus, cu opinteli şi zgîlţîieli, pînă la un cort de campanie. Înăuntru erau înşiraţi răniţi, iar pe măsură ce brancardierii aduceau alţii, cortul se umplu şi sanitarii începură să-i alinieze afară, sub cerul liber. Doi medici pansau rănile, iar pe la asfinţit trecu o căruţă în care cei ce muriseră între timp fură aruncaţi de-a valma unii peste alţii şi duşi la o groapă comună.

Se întunecase de-a binelea cînd bărbosul se întoarse, ici schimbînd un pansament, colo oferind o ţigară sau nişte tutun de mestecat. Unul dintre medici se apropie de el printre rîndurile de răniţi şi-l luă la întrebări cu voce joasă.

- Chiar nu-mi pasă ce culoare au uniformele de pe ei, domnule, răspunse bărbosul cu o voce calmă. Sînt americani, vorbim aceeaşi limbă, sînt suferinzi, au nevoie de ajutor. În halul în care-au ajuns, ce mai contează dacă au luptat sub ordinele lui Grant sau ale lui Lee? Pentru ei, războiul s-a terminat. Şi după ce-am văzut că se întîmplă la operaţii, pentru mulţi o să se termine şi viaţa foarte repede.

Remarca din urmă m-a speriat, căci observasem cum unii răniţi erau duşi, pe rînd, şi după aceea unii se întorceau, de obicei cu o mînă sau un picior lipsă. Dar nu toţi.

Bărbosul, care era aproape cît un urs de mare, se opri apoi în dreptul meu.

- Ia să vedem ce-avem aici. Cum te cheamă, flăcău?

- Cody.

- Eu sînt Walt. Ei, Cody, ai avut noroc. Dacă nu se infectează rana, n-o să ţi-l taie.

Căută într-un buzunar al hainei şi scoase o butelcuţă plată, din argint.

- Walt, nu beau. Mama zicea că oamenii se împart în două soiuri după cum le e obiceiul de sîmbătă seara: unii fac baie, alţii se îmbată. Pe mine m-a învăţat să fac baie.

Sanitarul rîse, iar dinţii albi îi sclipiră în barbă.

- Nu te-a învăţat rău. Am scris şi eu un tratat despre temperanţă cînd eram tînăr. O să torn nişte whiskey peste rană ca să nu se cangreneze. Mîine dimineaţă mai trec o dată, spălăm rana şi schimbăm bandajele.

Lăsă un firicel subţire de lichid arămiu să se scurgă din butelcă, iar focurile iadului mi se aprinseră pe rana din coapsă. M-am zvîrcolit într-o parte şi-n alta, izbindu-mă de un iancheu cu ochii bandajaţi care-şi dăduse duhul. Walt înşurubă la loc dopul butelcii.

- Ce naiba faci cînd nu eşti sanitar, Walt? Eşti demon în iad, sau ce?

- Nu chiar. Am fost constructor, agent imobiliar, jurnalist, funcţionar, învăţător în Brooklyn. Scriu şi poeme, dar pînă acum, de fiecare dată cînd am publicat o ediţie a volumului, editura a dat faliment.

Usturimea se mai potolise şi, cu toate că mă simţeam foarte slăbit, am încercat să mi-l închipui pe uriaşul acela bărbos scriind poezii.

- De ce nu compui altceva?

Walt zîmbi.

- Cartea pe care o scriu este ca un copac, sau ca o catedrală. Creşte, şi creşte, şi nu se opreşte nicodată din crescut. Ce pot face este ca odată la cîţiva ani să public o nouă ediţie. Dacă va fi vreodată pe gustul criticilor şi al publicului, rămîne de văzut.

(Volumul 'An/Organic' este acum disponibil cu preţ redus la adresa:http://www.amaltea.ro/carte_99_AN_ORGANIC.html. Lectură plăcută! )
Posted by Picasa

'Legiune' (3) (din volumul 'An/Organic')

În dimineaţa următoare, deasupra Podului Waterloo cobora prin smog un balon de observaţie de la Scotland Yard. Ingineria britanică îl îmbunătăţise mult faţă de modelul pe care-l văzusem cu atîţia ani în urmă la Gettysburg. Era mare cam cît un porc, făcut din pînză antiglonţ, iar din nacela blindată se iţeau lentilele unor aparate de fotografiat şi o elice. În nacelă se mai afla şi unul dintre miracolele ştiinţei moderne, o versiune miniaturizată a motorului analitic brevetat de Charles Babbage şi programat cu cartele perforate, care dirija traiectoria balonului.

La rîndul meu, am înaintat pe pod pînă la locul unde în ziua precedentă se ivise rozeta aceea neobişnuită. Lucrătorii o înlocuiseră cu una standard, însă din păcate asta nu rezolvase problema.

Alături, pe parapet, se ivise o alta.

Nu era tocmai identică cu cea pe care o spărseseră pietrarii, dar avea o structură asemănătoare. Lujere se împleteau pe suprafaţa ei, izbucnind pe alocuri în inflorescenţe complexe sau acoperindu-se cu aripi de fluturi. Ce mi se părea cu adevărat remarcabil este că ţesătura aceasta delicată de ornamente asimetrice nu era făcută din dantelă, ci din granit.

Domnul cel distins păstra un aer calm, însă roşeaţa din obraji îl dădea de gol.

- V-am spus s-o sfărîmaţi şi s-o înlociuiţi cu una standard, le spuse lucrătorilor cu pronunţia limpede, sacadată, a cuiva care s-a apropiat de capătul răbdării.

- Am înlocuit-o, şefu', spuse maistrul cu un aer spăşit.

- Şi-atunci cum se face că este tot aici?

- Cu tot respectul, aia de ieri era a doua de la stîlp. Asta e-a treia.

Domnul în redingotă pufni pe nări ca un cazan sub presiune.

- Mă crezi tîmpit?

- Nu, şefu'. Da' şi flăcăii pot să vă zică, aia de ieri am făcut-o bucăţele, păcat de-aşa lucrătură, şi era a doua de la stîlp. Asta nu era aseară, cînd am plecat, şi e-a treia de la stîlp, clar ca lumina zilei.

Lumina zilei era un fel de gri murdar, ceţos, lipsit de limpezime, prin care balonul de observaţie cu lentilele lui iscoditoare se plimba ca o piază rea. Dar rozeta nou-ivită era într-adevăr a treia, nu a doua, şi orice om înarmat cu puţină bunăvoinţă ar fi remarcat imediat că era diferită de cea din ziua precedentă.

- Ai mare grijă, Macaulay, să fie ultima dată cînd se întîmplă aşa ceva, spuse domnul cu redingotă. Altfel ai să regreţi amarnic.

M-am oprit pe pod, cu braţul electro-hidraulic aşezat pe parapet, în timp ce lucrătorii apucau uneltele şi treceau din nou la treabă cu bubuituri ritmice de baros. Pe pîrghiile şi plăcuţele din duraluminiu ale protezei mi se formaseră stropi fini de condens.

(Volumul 'An/Organic' este acum disponibil cu preţ redus la adresa:http://www.amaltea.ro/carte_99_AN_ORGANIC.html. Lectură plăcută! )
Posted by Picasa

'Legiune' (2) (din volumul 'An/Organic')

Precum barosul Ziditorului sunau obuzele iancheilor cînd a plecat compania noastră la atac lîngă Gettysburg, către Creasta Cimitirului. Generalul Lee crezuse că trupele lui Ewell şi Hood îi decimaseră pe unionişti din flancuri şi din spate, şi că diviziile noastre din Virginia şi din Caroline aveau să-i spulbere. Ne conducea Longstreet, iar sub comanda lui erau generalul Garnett, abia revenit din spital, Armistead cel cu barba încărunţită şi mîndrul Kemper. Pînă pe la două, artileria noastră pisase poziţiile iancheilor cu obuze.

Sus, pe coama dealului, nordiştii înălţaseră un balon de observaţii. Fuseseră atît de încîntaţi de invenţia suedezului Ericsson, micul cuirasat Monitor cu turelă mobilă, încît acum căutau să aplice aceleaşi principii şi aerostatelor. Nacela balonului era blindată, iar în ea, din loc în loc, se căscau mici ambrazuri pentru observaţie. Pe lîngă odgoanele de ancorare, subţire ca un fir de păr, din nacelă atîrna un cablu de telegraf. Seamus, care se trăgea şi el din Wytheville şi se înrolase odată cu mine, era de părere că iancheii n-aveau să se vindece de prostie în veci. O nacelă blindată nu putea decît să îngreuneze aerostatul, iar partea vulnerabilă şi mult mai uşor de nimerit cu puşca era oricum balonul, nu nacela.

Am înaintat în coloană către Creasta Cimitirului, iar bateriile nordiştilor au început să ne doboare cu obuze, apoi, cînd ne-am mai apropiat, cu şrapnel. Curajul şi încrederea în comandanţi nu ne-au apărat de ghiulele, şi, pe măsură ce am urcat dealul, companiile noastre au fost decimate. Seamus a căzut lîngă mine, secerat de gloanţe Minie în mijlocul unei insulte la adresa lui Lincoln. Ceva mai aproape de coama dealului, prin fumul gros, un ciocan tăcut m-a izbit în coapsă şi m-am prăvălit la pămînt.

Cracul cenuşiu al pantalonului s-a întunecat la culoare cînd un şuvoi de sînge mi-a ţîşnit din rană. Am clipit de cîteva ori, fără să fac legătura între lovitura care mă doborîse în ţărînă şi carnea sfîrtecată care pînă în urmă cu un minut fusese un picior bun, zdravăn.

Habar n-aveam că într-un om e-atîta sînge.

Mi-am desfăcut catarama centironului, am tras de el să-l scot din găici, apoi l-am legat strîns deasupra rănii. Cumva, şuierul gloanţelor, bufniturile înfundate ale ghiulelor şi obuzelor, fumul acru al prafului de puşcă, iureşul bătăliei păreau să-şi fi pierdut importanţa şi înţelesul. Pe cer, aerostatul se legăna încoace şi încolo cu cele mai multe dintre odgoanele de ancorare rupte. Pierdea încet-încet din altitudine. Aşa, zdrenţuit de gloanţe şi de schije, pe jumătate desumflat, semăna cu caşalotul rănit din romanul domnului Melville.

(Volumul 'An/Organic' este acum disponibil cu preţ redus la adresa:http://www.amaltea.ro/carte_99_AN_ORGANIC.html. Lectură plăcută! )
Posted by Picasa

'Legiune' (1) (din volumul 'An/Organic')

"Ştersesem cea mai mare parte din celălalt exemplar şi înregistrasem mesajul nostru în intervalul rezultat, lăsînd doar atît din program cît să poată fi identificat ca fiind marfa adevărată." (William Gibson - "Johnny Mnemonic" )

Mi-ar plăcea să vă pot spune că Londra a înflorit într-o primăvară. Dar n-a fost aşa. Londra a înflorit într-o toamnă timpurie dintr-un an mohorît. O toamnă mai urîtă decît altele, bîntuită cînd de ploi reci, interminabile, cînd de fuioare de ceaţă în care se îngemănau funinginea fină şi condensul. Prin combinaţia aceea bolnăvicioasă, lămpile cu gaz din ferestre se iveau seara precum ochii gălbui ai unor demoni de piatră.

Nu ştiu precis în care loc din Londra a apărut prima dată un caz de înflorire, şi nici investigaţiile altor jurnalişti, nici cercetările pe care le-au efectuat detectivii de la Scotland Yard nu au dus la vreun răspuns cert în această privinţă, dar îmi amintesc cu precizie unde am văzut prima dată un asemenea caz.

Pe Podul Waterloo.

Era dimineaţă devreme, spre sfîrşitul lui august, iar lumina palidă şi murdară se strecura cu greu prin pîcla de ceaţă şi funingine. Treceam în drumul meu obişnuit spre redacţia jurnalului Daily Telegraph pe lîngă proaspăt-instalatele ornamente neogotice ale parapetului, cenuşii, simetrice şi reci, cînd am văzut o echipă de lucrători adunaţi împrejurul unei ciudăţenii.

În pofida aerului rece al dimineţii, îşi ţineau şepcile în mîini, căci vorbeau cu un domn distins, îmbrăcat în redingotă, pesemne unul dintre arhitecţi.

Ciudăţenia ar fi putut trece neobservată de un pieton grăbit sau neatent, şi majoritatea celor care mergeau încoace şi încolo pe pod chiar aşa erau. Timpul înseamnă bani, iar trecătorii respectabili se grăbeau să ajungă la birouri. Pe mine însă mă plăteşte "Daily Telegraph" cu un salariu destul de bun special ca să fiu atent.

Motivul pentru care lucrătorii clătinau din cap şi conversau cu voce scăzută, iar domnului cel distins îi venise sîngele în obraz, era unul dintre ornamentele parapetului. În loc să fie simetric, cuminte, ordonat precum celelalte ornamente, acesta era şui, mai încurcat decît glazura unui tort de nuntă, complex ca împletitura de iederă de pe un colegiu englezesc, unic.

- Cum a ajuns... asta aici? întrebă domnul, cu un efort vizibil de a păstra un ton civilizat.

Unul dintre lucrători, probabil maistrul, îşi suci şapca în mîini, încurcat.

- Nu ştim, şefu'. Aseară nu era.

- Cred şi eu că aseară nu era, răbufni domnul. Mă întreb cine e farsorul care a îndrăznit s-o aşeze acolo peste noapte.

Maistrul ridică o clipă privirea, apoi o lăsă la loc în pămînt.

- Şefu', e faină lauda, da' nici unu' din flăcăi n-ar fi în stare să facă o treabă d-asta.

- Şi, mă rog, cine a aşezat-o, atunci? Membrii Parlamentului, ieri după-amiază, cînd au încheiat dezbaterile din Camera Comunelor?

Cîţiva dintre lucrători aruncară priviri furişe dincolo de pod, în direcţia Parlamentului, şi zîmbiră pe sub mustaţă. Din veselia prost ascunsă se vedea clar că nu-i credeau capabili pe parlamentari să ducă la bun sfîrşit o zi de muncă cinstită, cu braţele.

- La cum e lucrătura, nu cred că-i în toată Marea Britanie un meşter pietrar care s-o poată face cu dalta şi ciocanul. Cu tot respectul, dom' şef, dacă ar fi vreunul, flăcăii din echipă şi cu mine am lăsa posturile şi ne-am angaja ucenici la el ca să-i furăm meşteşugul.

Domnul se uită cu mai multă atenţie la nervurile delicate, întreţesute.

- Se poate. Nu era în proiect şi vreau s-o înlocuiţi cu o rozetă standard înainte să faceţi orice altceva pe ziua de azi. Cît se poate de repede.

Cam fără tragere de inimă, oamenii răspunseră "Da, şefu', să trăiţi," şi se duseră după baroase.

(Volumul 'An/Organic' este acum disponibil cu preţ redus la adresa:http://www.amaltea.ro/carte_99_AN_ORGANIC.html. Lectură plăcută! )
Posted by Picasa

'Infernul fractal' (8) (din volumul 'Necropolis')

Revenirea la realitate era la fel de lentă. Derek avea de fiecare dată senzaţia că urcă din străfundul apelor, respectînd un echivalent virtual al normelor pentru decompresie.

Peste zgomotele obişnuite ale satului se auzea un vuiet din ce în ce mai puternic şi mai distinct. Motoarele unui hovercraft care se apropia.

Încercă să coboare din pat, însă nu reuşi din prima încercare. Se simţea încă furios în urma discuţiei cu managerul orbital, şi totodată slăbit. După atîtea ore în ciberspaţiu îi venea greu să-şi coordoneze mişcările.

Ieşi din colibă. Era seară, iar vîntul purta peste ape mirosul de peşte fript, laolaltă cu izul înţepător al fumului. Dinspre vest venea un vehicul galben pe pernă de aer, turtit şi urît ca o broască rîioasă. Pe capotă se vedea o siglă neagră, însă Derek nu reuşi s-o recunoască. Oricum, bănuia cine-l trimisese.

Vuietul turbinelor scăzu în intensitate şi hoverul se opri la cîţiva metri de coliba lui Derek, înconjurat de spumă. Pe punte urcă o siluetă îmbrăcată într-o manta portocalie de ploaie. Mantaua avea pe piept aceeaşi siglă.

- Eşti Derek O'Donnel, cunoscut în reţele ca Dervish D., tună vocea siluetei printr-un megafon. Era o afirmaţie, nu o întrebare. Strînge-ţi catrafusele!

- Unde mergem?

- Xanadu.

Uitînd de amorţeala muşchilor, Derek se întoarse în colibă. Puţinele lucruri pe care le adună încăpură cu uşurinţă într-o geantă din piele scorojită. În mai puţin de cinci minute coborî pe puntea hovercraftului.

Persoana care-l chemase era o femeie cu părul tuns perie, ras pe alocuri. Şuviţele şi fîşiile de piele dezgolită alcătuiau un model întortocheat, plin de unghiuri drepte, ca planul unui labirint.

- Miami Bitch, spuse ea, întinzîndu-i mîna. Prietenii îmi spun Miami.

Trăsăturile îi fuseseră întinerite printr-o delicată operaţie de chirurgie estetică, însă poziţia colţurilor gurii şi timbrul vocii îi sugerau lui Derek că femeia era mai vîrstnică decît părea.

- Îţi voi fi instructor personal pînă la plecarea în misiune. O să te însoţesc permanent. Acum mergem la centrul de pregătire din Xanadu.

Numele avea o rezonanţă magică, fabuloasă. Xanadu, ca şi Oz, Asgard şi multe altele, fusese construit de inginerii de la General Electric. Era o structură enormă din materiale superuşoare, alimentată prin fuziune la rece, protejată de domuri geodezice, locuită de elita financiară, politică şi militară a vechii lumi. Asemeni celorlalte oraşe zburătoare, trasa pe cer o traiectorie variabilă care ocolea de departe turbulenţele atmosferice. Derek nu-l văzuse decît în National Geographic Online.

Înainte de a intra în cabina hoverului, aruncă o ultimă privire spre River's Bend. Prin întunericul albăstrui, care părea încă să mai păstreze amintirea luminii, se întrezăreau platformele din lemn, negre ca smoala. Printre ele erau întinse podeţe de scînduri, punţi de frînghie, năvoade pentru pescuit şi rufe puse la uscat. Mai jos, între piloni, pluteau bărci legănate de valuri. O Veneţie săracă, lipsită de eleganţa arcuită a gondolelor.

- Cred că zici mersi că pleci din mizeria asta, spuse Miami, închizînd uşa cabinei.

Cînd se aşeză lîngă el, Derek prinse sclipirea unui cercel minuscul, pe care femeia îl avea prins în lobul urechii.

- E un microcip de-ăla de trei tera? întrebă el, mai mult ca să se afle în treabă.

- Ce anume?

- Cercelul. Extensie de memorie pentru joker?

Uşor surprinsă, femeia îşi atinse cu vîrful degetelor mastoida, unde într-adevăr era implantat un joker.

- Ai ochiul format, Derek. E de mirare. Nu ştiu dac-au mai rămas zece compuri de la Ozark pînă-n Apalachi.

- Nu-ţi da aere, Miami. Şi tu ai plecat tot din stradă. Se vede.

Femeia îl privi cu coada ochiului, iar Derek avu certitudinea că de fapt Miami se mîndrea cu asta.

- Ia zi, cine era tipul care m-a căutat în Fractal Hell?

- Kirilov.

- Ai zis-o de parcă el ar conduce tot bîlciul ăsta. E preşedintele Consiliului Orbital pentru Coordonare, sau ce?

- Nu fi idiot. Kirilov e mult mai puternic de-atît. Ar fi de-ajuns să dea un telefon şi toţi membrii Consiliului şi-ar prezenta demisiile, discret şi fără figuri. Inclusiv preşedintele.

Derek îşi aminti într-o fracţiune de secundă cum îşi dorise să-l strîngă de gît pe Kirilov încă de la prima întîlnire, şi simţi cum de-a lungul spatelui îi aluneca, încet, un ţurţure teribil de rece.

- Şi ce-o să am de făcut, pînă la urmă?

- Uite cum stă treaba: o să-ţi implantăm în osul frontal o capsulă etanşă din inox, conţinînd un microcip ROM de-ăla vechi, din siliciu, pe care am înregistrat toată documentaţia rahatului în care ne găsim. Cauze, evoluţie, tot.

- De ce nu un biocip din proteine sintetice?

- Fiindcă te vom expedia în trecut. Acum o sută de ani, ăia de-abia visau la biohardware. Dar cu siliciul se descurcau de minune. Aşa că le trimitem ceva la care se pricep. În plus, dacă intervine ceva...

- Cum adică "ceva"?

- Un accident, îi explică Miami fără menajamente. Dacă te întorci prea departe în timp, sau te cureţi, sau ajungi dincolo bucăţi, siliciul o să reziste şi fără tine. Un biocip e mult mai perisabil.

- Dacă mă curăţ?

- Da, flăcău. Sunt şanse destule, nu te-ngrijora.

- Stai niţel. Zici c-o să mă expedieze în trecut. Bun. Să presupunem că ajung, le predau mesajul, ei ţin cont de avertisment, cursul istoriei se modifică şi tot tacîmul. Cum mă întorc?

- Da' ce, îţi place chiar aşa de mult aici?

(Volumul Necropolis este acum disponibil cu preţ redus la adresa:http://www.amaltea.ro/carte_98_NECROPOLIS.html. Lectură plăcută!)
Posted by Picasa

'Infernul fractal' (7) (din volumul 'Necropolis')

Reprezentarea lui Derek îşi recăpătă forma şi consistenţa într-o sală pentru conferinţe, în mijlocul căreia trona o masă suficient de spaţioasă pentru a servi drept pistă de sprint. De jur-împrejur, prin ferestrele largi, înclinate, se vedeau cumuluşi orbitor de albi şi un cer violet ca în reclamele pentru Air Thai.

- Felicitări, tinere. Soluţia dumitale pentru a trece de nivelul anterior a fost foarte... hm-hm... ingenioasă.

Bărbatul care i se adresase stătea în capătul celălalt al mesei. Costumul gris-fer şi craniul ras, cu excepţia şuviţei din creştet, împletită într-o codiţă ce-i cădea pe umăr, păreau să indice un manager de vîrf al unui trust orbital.

Derek se apropie de el, cîntărindu-l din ochi, fără să se grăbească.

- Drept să-ţi spun, tinere, ne-ai cam surprins. Da, da. Ne-ai surprins pe toţi.

Pronunţia Oxbridge şi manierismele de exprimare i-ar fi făcut să strîmbe din nas pînă şi pe cei cîţiva englezi pur-sînge rămaşi pe lume.

- Care "toţi"? Nu te văd decît pe tine.

- Haide, tinere, nu fi absurd. O mulţime de persoane... mm... influente ţi-au urmărit evoluţia cu mare interes de cîtăva vreme încoace. Aşa încît, după acest ultim succes, am fost rugat să-ţi fac o propunere mai mult decît... ăă... atrăgătoare.

- S-o auzim.

- Probabil eşti familiarizat cu sporirea efectului de seră, creşterea temperaturii medii anuale, topirea calotelor glaciare şi inundarea unor vaste suprafeţe agricole.

- Foarte familiarizat. Locuiesc într-un sat lacustru, ca majoritatea pămîntenilor.

- Fireşte. Ei bine, de cîţiva ani se fac cercetări în legătură cu o posibilă falie în timp, un fel de trecere...

- Poarta. Existenţa ei a fost determinată de Hobson şi Ito, de la Institutul de Fizică Cuantică din Tsukuba.

- Eg-zact. Prin pronunţia impecabilă răzbătu o nuanţă de iritare. Avînd în vedere că sondele automate n-au trecut prin Poartă, companiile orbitale care finanţează proiectul consideră cu toată... mmm... seriozitatea posibilitatea trimiterii unei sonde cu echipaj uman. Pilotul fiind, evident, un specialist în găsirea Porţilor de tot felul şi, mai ales, în trecerea prin ele.

- Lasă-mă să ghicesc. Companiile astea de care faci atîta caz s-au gîndit, nu-i aşa? că abia aştept să mă ofer voluntar, rosti Derek oprindu-se în picioare lîngă birocrat şi dominîndu-l cu înălţimea.

- Poate nu m-aş exprima chiar în termenii aceştia însă, da, ai sesizat corect ideea. Ia loc, te rog.

Se aşeză într-o poziţie cocîrjată, care nu era deloc odihnitoare, şi-şi rezemă un genunchi gol, încă umed, de tăblila mesei. Catifeaua vişinie care îmbrăca speteaza scaunului îi cuprinse pielea spatelui într-un mod foarte plăcut. Nu se simţea aproape deloc jenat pentru că era îmbrăcat numai în chiloţi.

- Şi dacă refuz?

Orbitalul ridică ambele mîini, cu palmele în sus, într-un gest foarte puţin aristocratic. La încheietură îi strălucea un Seiko Kinetic cu cuarţ, o relicvă din secolul precedent.

- Ce mai ştii despre Machine Head?

- Hackerul care a intrat în băncile de date ale cercetătorilor de la Seiun?

- Chiar el.

- Sînt zvonuri că un virus wet i-ar fi devorat memoria. Nu ştiu dacă a scăpat.

- Dar Silver Netsurfer?

- A păţit o chestie stupidă. În locul ediţiei online a lui Rolling Stone a primit gheaţă neagră.

- Miss Behaviour?

- Accident aviatic. Eroare de programare a compului de bord.

- Mhm. Data Scavenger?

- IA-urile IRS l-au băgat la răcoare pentru evaziune fiscală. Pe urmă s-a aflat că greşiseră, dar pe Scavenger l-a tăiat un traficant negru, pînă să-l scoată ăia de la pîrnaie... Derek l-a privit pe orbital drept în ochi. Vrei să zici că le faceţi de petrecanie ălora care vă refuză?

- N-aş merge chiar atît de departe. Să zicem mai degrabă că, după ce ne refuză, dezvoltă un fel de... mm... predispoziţie faţă de accidente.

Dacă dinaintea lui s-ar fi aflat chiar managerul orbital, nu doar reprezentarea virtuală a acestuia, Derek l-ar fi sugrumat bucuros.

- Mda. Convingător, n-am ce zice.

(Volumul Necropolis este acum disponibil cu preţ redus la adresa:http://www.amaltea.ro/carte_98_NECROPOLIS.html. Lectură plăcută!)
Posted by Picasa

'Infernul fractal' (6) (din volumul 'Necropolis')

După ce intră prin tot felul de uşi în sute de saloane cu pereţii decoraţi altfel de fiecare dată, cu ferestrele de cele mai năstruşnice forme şi mărimi, cu corpuri de iluminat heteroclite, cu paturi invariabil goale, pe Derek îl cuprinse oboseala. În faţa ochilor începură să-i joace pete colorate. Îşi aminti cum parcursese odată cîţiva kilometri de coridoare prin aeroportul internaţional Narita, căutîndu-şi părinţii. Pe atunci avea zece ani.

Doctorul Pink Freud continua o expunere începută cu mult timp în urmă, ceva despre necesitatea materialului de studiu în cercetarea bolilor mintale, însă Derek nu mai avea puterea să-l asculte.

Treptat, începu să-i vadă şi el pe pacienţi. Nu era foarte sigur dacă nu era numai o halucinaţie, un efect al oboselii şi al lipsei de somn. Îi apăreau ca nişte umbre străvezii, la periferia cîmpului vizual, iar cînd încerca să-şi îndrepte privirea asupra lor, dispăreau. Din ceea ce reuşise să surprindă cu coada ochiului, nu era convins că ar fi vrut să vadă mai bine.

- Doctore Freud, cred că am vizitat destule saloane. Aş vrea să mă întind niţel undeva, fiindcă-s frînt.

- Sigur, se face, nici o problemă. Avem o rezervă pregătită pentru tine.

Îl conduse pînă la o uşă cu panouri pătrate din lemn, vopsită în alb, apoi îl invită într-o cameră destul de spaţioasă, cu două paturi.

- Fă-te comod, te rog. Mîine dimineaţă, cînd te trezeşti, are să te viziteze sora-şefă.

Derek se întinse pe pat, fără să se descalţe, şi închise ochii. Era pe cale să aţipească, dar uşa se deschise din nou.

- Derek! Ce-i cu tine aici, măi băiatule?

Gaffer. Prin mintea lui Derek se perindară amintiri din cîteva veri petrecute cu Gaffer în vremea liceului. Culturism. Surfing în reţea. Raves organizate pe şest în hale dezafectate. Plimbări cu maşina.

- Da' cu tine ce-i, Gaffer?

Celălalt se aşeză pe marginea patului liber, fără să răspundă. Derek îl privi, bucuros că-i ieşise în cale cineva cunoscut. Părul roşcat, lung şi ondulat, strîns în coadă, cercelul subţire, rotund, cu o mărgică de argint, prins în sprînceana dreaptă, surîsul ironic, aproape insesizabil, o mulţime de alte lucruri de care-şi amintea atît de bine. Gaffer părea neschimbat.

- Cum dracu' ieşim noi de-aici, Gaffer?

- Dă-o-ncolo, moşule, de-asta-ţi arde ţie acum?

- Pe bune, cum ieşim de-aici?

- Da' de unde-atîta grabă? Las-o şi tu mai moale. Mîncarea e bună, nu te bate nimeni la cap, dacă nu faci pe nebunu' nu-şi face nimeni injecţii de-alea - mă rog, nu prea des.

- Ce-nseamnă "nu prea des"?

- O dată pe zi.

Brusc, Derek îşi dădu seama ce era în neregulă. Gaffer era neschimbat. Arăta exact cum şi-l amintea, la vîrsta de şaptesprezece ani. Gaffer ar fi trebuit să aibă altă înfăţişare acum. Poate şi altă coafură.

- Nu eşti Gaffer. Eşti o imagine de sinteză. Care-i şpilul, ce-i cu tine în Fractal Hell? Eşti o amintire personală a mea. Ce cauţi într-un program distribuit prin multimedia?

- Nu fi naiv, Derek. Versiunea obişnuită a jocului Fractal Hell n-are decît cincizeci de niveluri.

Brusc, Derek simţi că nu mai avea aer.

- Cum adică cincizeci? Şi restul de unde-au apărut?

- Celelalte niveluri au fost sintetizate special pentru tine. Ai fost analizat, testat, evaluat. Ţi-a fost reconstituită istoria personală, atît de amănunţit cît s-a putut. Toate informaţiile pe care le-ai accesat vreodată. Frecvenţa accesării lor. Durata. Tot.

- Şi-atunci?...

- Şi-atunci tot ce-a fost de la nivelul cincizeci încoace îţi reprezintă dorinţele, spaimele, preocupările, obsesiile.

- Bine, dar chestia asta sinistră cu spitalul...

- Cea mai mare parte sînt atît de secrete încît nici tu nu le cunoşti.

- Dar de ce să rămîn prizonier aici?

- Poate că IA-urile care au construit pentru tine Fractal Hell au aflat că asta-ţi doreşti. Sau de asta te temi. Sau amîndouă.

Numai că Derek nu-l mai asculta. Mintea lui începuse să caute cu viteză nebună, să scormonească printre amintirile cele mai vechi, să parcurgă straturi succesive de memorie.

Se dezbrăcă repede, nerăbdător, făcînd să zboare dinţii fermoarului de la pantaloni. Cînd rămăsese numai în chiloţi, porni către baie.

- Ce te-a apucat, moşule? îl întrebă Gaffer.

- Mă duc să fac un duş.

Se udă, pe urmă se săpuni bine şi deschise la maximum amîndouă robinetele. Nu putea să-i spună lui Gaffer că dacă nivelele jocului îi reprezentau spaimele şi dorinţele ascunse, şi porţile dintre ele trebuiau să reflecte acelaşi lucru.

Nu putea să-i spună că, la vîrsta de cinci ani, avea o spaimă teribilă: se temea ca, odată cu săpunul, apa duşului să nu-l dizolve şi pe el, făcîndu-l să se scurgă la canal sub formă de spumă colorată; era o teamă atît de intensă încît luni de-a rîndul părinţii lui trebuiseră să-l ducă pe sus la duş, în timp ce el urla şi se zvîrcolea.

Bineînţeles că nu putea să spună asta. Poate şi-ar fi pierdut singura şansă de ieşire din acest nivel.

Cînd doctorul Pink Freud dădu deoparte perdeaua duşului, Derek se scursese deja în canalizare pînă la nivelul torsului, iar ceea ce mai rămăsese din reprezentarea lui virtuală avea consistenţa îngheţatei pe cale de a se topi. Mîinile medicului se afundară în bustul cleios, fără să întîlnească nimic ferm de care să se poată apunca.

Înainte de a se scurge, faţa lui Derek încercă să schiţeze ceva care ar fi putut trece drept zîmbet.

(Volumul Necropolis este acum disponibil cu preţ redus la adresa:http://www.amaltea.ro/carte_98_NECROPOLIS.html. Lectură plăcută!)
Posted by Picasa

'Infernul fractal' (5) (din volumul 'Necropolis')

Coborîrea încetă la fel de brusc cum începuse. Medicul întinse o mînă şi dădu deoparte o perdea din plastic, prinsă cu inele de inox de o traversă. Ceea ce fusese un dulap metalic devenise o cabină pentru duş.

- Hai, amice, să-ţi arăt menajeria.

Uşa băii dădea într-un culoar lung, cu numeroase alte uşi de fiecare parte. Prima pe stînga era dreptunghiulară, acoperită cu vopsea verde în care rămăseseră prizoniere fire de pensulă. Următoarea era de stejar cu înflorituri din barocul german, iar a treia o delicată împletitură art-nouveau de fier forjat şi cristal brumat.

- Primul care ar fi trebuit internai aici e decoratorul care v-a montat uşile astea desperecheate, zise Derek, părînd că se adresa propriei sale reflexii dintr-o uşă de oglindă întunecată.

- Dar este aici, dragul meu, îl asigură Pink Freud. Fireşte că e-aici.

Ajuns în capătul culoarului, doctorul deschise o uşă din scînduri groase, de fag, negeluite, prinse în balamale uriaşe, trifurcate. Scîndurile erau ţintuite în piroane cu floare pătrată, făcute parcă să dureze o veşnicie.

Derek îl urmă într-un salon mare, aerisit, cu ferestrele mate şi pereţii zugrăviţi în alb. Paturile erau goale, iar cearşafurile şi păturile erau cam în dezordine, ca şi cînd pacienţii ar fi plecat cu toţii pentru scurt timp.Or fi la masă, îşi spuse Derek, deşi n-avea nici cea mai mică idee cît era ceasul, sau dacă în azil se respecta vreun program. Pink Freud se plimbă pe aleea dintre paturi, privind cînd în stînga, cînd în dreapta. Se opri în cîteva rînduri, scoase un carnet din buzunar şi notă ceva cu un pix ceramic. Pe Derek îl surprinse anacronismul carnetului cu file din hîrtie.

Ieşiră din salon şi se opriră în faţa uşii următoare - o uşă culisantă, din panouri gri-petrol prinse în rame de aluminiu, potrivită mai degrabă pentru un ascensor dintr-o clădire cu birouri de închiriat decît pentru intrarea într-un salon de spital.

Alte paturi goale ce arătau de parcă tocmai ar fi fost părăsite. Pe o noptieră, Derek observă un măr din care cineva muşcase de cîteva ori. De la uşă nu-şi putea da seama bine, însă i se părea că muşcăturile erau proaspete. Pulpa mărului încă nu începuse să se întunece la culoare.

Doctorul defilă impasibil, mai notă ceva.

Salonul următor avea pereţii acoperiţi pînă la jumătate cu faianţă vernil şi conţinea de asemenea numai paturi goale. În timp ce doctorul Freud îşi vedea de treaba lui, Derek se uită de jur-împrejur, apoi îşi drese vocea şi se hotărî să spargă gheaţa.

- Doctore...

Pink Freud îi aruncă o privire scurtă, apoi îşi băgă iar nasul în carnet.

- Unde-or fi cu toţii?

- Cum adică?

Întrebarea medicului conţinea o consternare atît de sinceră încît Derek se simţi dezorientat.

- Pînă acum n-am văzut decît paturi goale. Pacienţii unde sînt?

Doctorul izbucni în rîs.

- Adică vrei să zici că tu nu-i vezi? Nu-i vezi chiar deloc? întrebă el cînd se mai linişti. Asta nu mi s-a mai întîmplat. Dar nu-i nimic, amice. Ai o grămadă de timp la dispoziţie. Ai să ajungi să-i vezi şi tu.

(Volumul Necropolis este acum disponibil cu preţ redus la adresa:http://www.amaltea.ro/carte_98_NECROPOLIS.html. Lectură plăcută!)
Posted by Picasa

'Infernul fractal' (4) (din volumul 'Necropolis')

- Cineva ar trebui să-ţi explice unde-ai ajuns, spuse doctorul Pink Freud. Ca de exemplu eu.

Începu să chicotească fără zgomot, iar umerii lui de urs, dintre care unul îi apăsa pieptul lui Derek, se zgîlţîiră într-un mod neplăcut.

- Vezi, amice, un fractal mărit la orice scară este tot o reprezentare a lui însuşi. Îl poţi mări la infinit numai ca să descoperi cum fiecare fragment redă cu aproximaţie imaginea iniţială..

- N-am putea sări peste partea de edutainment, doctore?

Derek îi imprimă vocii o candoare ironică, dar Pink Freud ignoră înţepătura.

- În principiu, dacă măreşti scara suprafeţelor din grafica unui nivel al jocului, găseşti grafica nivelului următor. Şi tot aşa, la nesfîrşit.

Dulapul metalic îşi continua coborîrea pînă Dumnezeu ştie unde, însă medicul îşi debita explicaţiile pedante fără să se sinchisească.

- Asta în principiu. Aici, în instituţia noastră, grafica închide reprezentări ale azilului, care cuprind alte reprezentări ale azilului, şi aşa mai departe.

Prin întunericul de cavou, Derek mai mult simţi decît văzu că doctorul clătina din cap.

- Pe vremuri, la unele fîntîni existau mecanisme cu un braţ rotitor, care foloseau la extragerea apei. La braţul rotitor era înhămat un asin care parcurgea nenumăraţi kilometri fără să se poată îndepărta de fîntînă. Mergea pînă cădea în brînci, şi de fapt nu pleca niciodată nicăieri.

- Şi ce-i cu asta?

- Eşti prins într-o capcană de acelaşi fel. Poţi fugi cît de departe vrei, însă n-ai să ieşi de aici.

- Cine zice asta? Pot ieşi oricînd vreau din Fractal Hell. Pot ieşi cu totul din interfaţă, dacă vreau.

- Încearcă, sugeră blajin Pink Freud.

Urmă o lungă pauză jenantă în care nu se întîmplă nimic.

- Vezi?

(Volumul Necropolis este acum disponibil cu preţ redus la adresa:http://www.amaltea.ro/carte_98_NECROPOLIS.html. Lectură plăcută!)
Posted by Picasa

'Infernul fractal' (3) (din volumul 'Necropolis')

Gresie albăstruie, rece, de care îi era lipit obrazul. Mobilă metalică, vopsită în alb. Linişte.

Se ridică în picioare şi privi împrejur. Tapetul de pe pereţi îi amintea de locuinţa unei mătuşi pe care o vizitase împreună cu părinţii, la vîrsta de şase ani. Lîngă poliţa căminului era un orologiu vechi, care, de cînd mătuşa lui căzuse la pat, fusese condamnat să arate mereu ora cinci şi un sfert. Numai că în această cameră nu se afla nici un cămin. Nici orologii.

Paturile şi mai ales noptierele din tablă sugerau un spital de provincie. Derek se îndreptă către uşă, ştiind că în Fractal Hell nu trebuie să rămîi niciodată locului prea mult timp.

Uşa se deschise. Îndărătul ei se afla un zid de cărămidă, netencuit, tare şi inert.

- Bine aţi venit în instituţia noastră, îi şopti în craniu o voce suavă. Statutul de care dispuneaţi în cadrul jocului a fost revocat. Prerogativele dumneavoastră au fost anulate. Aţi revenit la statutul zero. Vă urăm şedere plăcută în instituţia noastră şi vă asigurăm că vom folosi toate mijloacele pentru a vă reţine permanent.

Uşa unui dulap metalic se deschise încetişor, iar din dulap ieşi un bărbat corpolent, brunet,cu o barbă tunsă scurt.

- Salutare. Eşti nou pe-aici, este?

Halatul alb cu care era îmbrăcat mirosea uşor a dezinfectant.

- Sînt primul care a ajuns la nivelul acesta, dacă asta te doare, îi răspunse Derek circumspect.

- Nu mai spune, i-o întoarse celălalt. Eu sunt doctorul Freud. Pink Freud. Medicul instituţiei, cum s-ar zice.

- Ăsta e azilul de care-mi spunea cineva mai devreme?

- Depinde cum definim termenul de azil, dragul meu. După părerea mea, lumea e un azil ceva mai mare.

- Există suficienţi oameni normali ca să...

- Ţ-ţ-ţ, dumneata faci o mare greşeală. Omul normal, ca şi cetăţeanul obişnuit, de care se face atîta caz, nu reprezintă decît o abstracţiune fără corespondent real.

- Eu unul mă simt cît se poate de întreg la minte, răspunse Derek cu o grimasă.

- Asta pentru că de-abia ai sosit aici. După cîtva timp, continuă doctorul bătîndu-l pe umăr, sînt convins că-ţi vei schimba părerea.

- Cum poţi să-mi spui aşa ceva? Eşti doar o rutină dintr-un program Fujitsu.

- Neesenţial, replică Pink Freud, alungînd argumentul cu un gest neglijent al mîinii. Pentru început, voi fi ghidul tău într-un tur al instituţiei.

Deschise larg şi cealaltă uşă a dulapului metalic, apoi îi invită pe Derek înăuntru. Deasupra lui se vedea o traversă de care stăteau suspendate cîteva umeraşe din plastic, pe care Derek le dădu deoparte cînd se înghesui în dulap. Doctorul închise uşile.

- Doamnelor şi domnilor, rosti el în întuneric, legaţi-vă centurile de siguranţă.

Şi dulapul metalic începu să coboare cu viteză nebună.

(Volumul Necropolis este acum disponibil cu preţ redus la adresa:http://www.amaltea.ro/carte_98_NECROPOLIS.html. Lectură plăcută!)
Posted by Picasa

'Infernul fractal' (2) (din volumul 'Necropolis')

După standardele puştanilor acneici care-şi pierdeau timpul prin Fractal Hell, Derek era incredibil de bătrîn. Avea aproape treizeci de ani, cam de două ori vîrsta medie a utilizatorilor jocului. În reţelele multimedia, însă, nu-şi declara vîrsta şi folosea pseudonimul Dervish D. - supranume îndeajuns de pueril ca să nu bată la ochi.

Pînă de curînd, Derek făcuse speculaţii cu derivative la bursa din Lagrange-3. Inteligenţa, îndemînarea şi o doză apreciabilă de noroc îi aduseseră succesul, apoi invidia unor agenţii cărora le suflase cîteva afaceri bunicele. Ca urmare, trebuise să se mute la River's Bend, un sat lacustru situat într-o extensie a Golfului Mexic. În secolul anterior, pe acolo cursese fluviul Mississippi, dar apele Golfului îl înghiţiseră cu vale, meandre şi afluenţi cu tot. În River's Bend, ca de altfel în toate satele lacustre dintre podişul Edward, munţii Appalachi şi podişul Ozark, nu se plăteau impozite şi nu existau tribunale, nici forţe de poliţie. Erau şi inconveniente - Derek trebuise să-şi aducă pînă şi generatoarele de curent electric - însă posibilitatea ca orbitalii să-l arunce în ghearele fiscului scăzuse apreciabil.

Fireşte, cariera lui de stock-broker alternativ se dusese pe apa sîmbetei. Acum îşi petrecea timpul cu jocuri multiplayer gen Daedalus, Mist Fist şi Hellsicon, unde stabilea scoruri astronomice. Ocolea de departe ciberspaţiile care aveau legătură cu bursa şi finanţele, deşi uneori îl mîncau degetele să încerce iarăşi pariurile acelea cu totul speciale - derivativele.

Viciile vechi mor greu. Al lui Derek nu făcea excepţie.

Peisajele din Fractal Hell nu prea semănau cu cele terestre. Deşi stîncile sterpe care se întindeau pînă la orizont păreau naturale, observate din anumite unghiuri dezvăluiau pe neaşteptate forme stranii, basoreliefuri efemere pe care mişcarea soarelui virtual le deforma, apoi le făcea să dispară cu totul. Derek privise mult timp acele imagini schimbătoare, tăiate în piatră. Nu ştia dacă aveau vreun înţeles.

Acum mergea pe lîngă un perete de stîncă, o prezenţă apăsătoare, cenuşie, din care se prelingeau limbi de gheaţă. In spatele perdelelor din ţurţuri se ghiceau o mulţime de coloşi, împietriţi în mijlocul luptei cu un ghem de şerpi gigantici. Iar deasupra, între un şir de piscuri ascuţite şi cerul ameţitor de albastru, se roteau creaturi înaripate pe care depărtarea le reducea la dimensiunile unor insecte.

Poate că Derek s-ar fi bucurat de toate astea dacă n-ar fi fost frigul. De fiecare dată cînd inspira simţea în plămîni împunsătura vie, dureroasă, a aerului îngheţat.

- Ar trebui să fie pe-aici pe undeva, mormăi el suflînd în pumni.

Îl enerva nivelul acesta pe care era silit să se mişte cu viteza melcului. Iar Poarta - ticăloasa Poartă - se încăpăţîna să rămînă ascunsă.

Poarta.

Singurul lucru pe care-l aveau în comun nenumăratele jocuri pe care le încercase în ultima vreme era Poarta - trecerea secretă care ducea la nivelul următor. Întotdeauna era camuflată, uneori cu ingeniozitate de-a dreptul diabolică. Se părea că designerii jocurilor căzuseră în aceeaşi patimă, nutreau mereu aceeaşi obsesie. Poarta.

Fără să vrea, Derek fusese furat de gînduri. Brusc, se pomeni în mijlocul unui vîrtej de gheare, ciocuri şi aripi. Creaturile înaripate se năpustiseră asupra lui, iar acum îl atacau din toate părţile. Stropi mari se sînge pătară omătul.

Izbuti să prindă de picior una dintre fiinţele înaripate şi, cuprins de energia disperării, o izbi cu capul de peretele din stîncă. Bucăţi de gheaţă, pene şi aşchii din os săriră în toate părţile.

Pe zona de impact se ţesu un caroiaj de raze şi printre ele se ivi un alt material, o altă textură. Faianţă albă, în pătrate cuminţi, ordonate.

Poarta.

Găsită, dar refuzînd să se deschidă. Izbi cu pumnul, apoi cu un bolovan cules de pe jos, fără să-i pese de atacul turbat al creaturilor care fîlfîiau din aripi împrejurul său. Faianţa crăpă, apoi sări în cioburi. Dedesubt se vedea cimentul striat. Furios, Derek aruncă bolovanul şi se întoarse cu spatele la Poartă.

Înainte să se fi întors cu totul, din faianţă ieşi un braţ acoperit cu o mînecă albă. Braţul îl înhăţă de guler şi-l trase prin Poartă. Faianţa se deschise şi se undui în cercuri, ca o suprafaţă lichidă lovită cu o piatră, apoi se închise în urma lui Derek şi redeveni solidă.

Totul se petrecuse cu viteza şi precizia unei scamatorii îndelung exersate.

(Volumul Necropolis este acum disponibil cu preţ redus la adresa:http://www.amaltea.ro/carte_98_NECROPOLIS.html. Lectură plăcută!)
Posted by Picasa

'Infernul fractal' (1) (din volumul 'Necropolis')

Coborîrea în Fractal Hell era lentă, treptată, ca o cufundare în somn. Dar intensitatea visului digital depăşea cu mult realitatea.

Subrutina wetware care asigura izolarea de stimulii externi acţiona insesizabil. Multă vreme după ce pierdea imputul vizual, Derek auzea încă zgomotul valurilor. Încet, din ce în ce mai încet, ca o părere. Uneori şfichiuia vîntul, alteori se auzea numai un clipocit uşor printre sutele de piloni care susţineau River's Bend. În vreme de furtună, de-a lungul stîlpilor din lemn urca un fel de vibraţie surdă care cuprindea treptat platformele, colibele, îi pătrundea lui Derek pînă în plexul solar şi se cuibărea acolo. Ceva din această muzică schimbătoare, nu întotdeauna auzită, îl însoţea şi în Fractal Hell.

Din întunericul artificial înfloreau încet structuri de lumină intensă, arabescuri geometrice care se visau orhidee. Apoi o voce feminină îi şoptea în craniu:

- Vă aflaţi la nivelul 385 387. Sînteţi cel dintîi şi singurul care a ajuns aici.

Nu era convins că privilegiul acesta meritase efortul. Nivelul 385 387 era un pustiu îngheţat şi stîncos. Derek mersese multe ore prin peisajul sterp, colorat în tonuri de cenuşiu şi alb. Adesea fusese nevoit să se ghemuiască în cîte o peşteră, ascultînd vaierul viscolului. Cînd dormea, pînă şi nălucile ce i se iveau în vis erau ceţoase, albe şi reci.

Alte niveluri fuseseră pline de acţiune. De viteză. De pericole. Uneori întîlnise reprezentările virtuale ale altor participanţi la joc, cel puţin înainte să se fi distanţat cu totul de ei.

Aici era singur.

Nici măcar nu putea să zboare.

(Volumul Necropolis este acum disponibil cu preţ redus la adresa:http://www.amaltea.ro/carte_98_NECROPOLIS.html. Lectură plăcută!)
Posted by Picasa

Iain M. Banks - 'The Player of Games' (1988)

La sfîrşitul anului 2005 am citit cîteva cărţi destul de plictisitoare. Ca remediu, m-am întors la seria Culturii de Iain M. Banks şi am citit 'The Player of Games'. S-a dovedit a fi agreabilă şi captivantă.

La aproape şapte sute de ani după Războiul Idiran, un celebru jucător numit Jernau Morat Gurgeh este supus unui şantaj şi determinat prin viclenie să meargă într-o misiune în Imperiul Azad din Norul Mic al lui Magellan.

Imperiul este ţinut laolaltă cu ajutorul unui joc, Azad (adică „sistem”), care determină cine va ocupa ce poziţie în societate, de la funcţionari umili şi subofiţeri la miniştri şi la împăratul însuşi.

Gurgeh învaţă limba imperiului (eahica), manierele şi jocul, se adaptează destul de bine, cîştigă o serie de jocuri şi sfîrşeşte prin a juca împotriva Împăratului-Regent, Nicosar. În final, Nicosar este hotărît să extermine publicul care fusese martor la înfrîngerea sa şi să-l ucidă pe Gurgeh, dar (din cauza cîmpului de protecţie al unei drone) se ucide pe sine accidental şi, dat fiind că jocul este discreditat, Imperiul Azad se destramă.

Gurgeh se întoarce pe Orbitalul său natal, Chiark, şi le spune povestea prietenilor săi.

Prin comparaţie cu predecesorul său, 'The Player of Games' este mai compact şi cu o intrigă mai bine structurată. De asemenea, îi face pe cititori să înţeleagă în ce măsură fiinţele umane din Cultură sînt pioni mutaţi de ici-colo de către Minţi (sau Inteligenţe Artificiale, dacă preferaţi).

Într-un episod timpuriu, Gurgeh este frustrat în dorinţa de a avea o relaţie cu o tînără, Yay Meristinoux. Ca urmare, călătoreşte la o universitate din apropiere, iar pe drum, într-un joc, este acuzat că a trişat.

Acest incident, la rîndul său, îl face pe protagonist să dorească să cîştige un alt joc, în faţa unui public numerous, împotriva unei oponente sclipitoare, Olz Hap. În timpul unei pauze, Gurgeh este ispitit să trişeze, fie doar puţin, de către o dronă enervantă, Mawhrin-Skel, iar mai tîrziu drone îl şantajează, ceea ce îl determină să călătorească în Imperiul Azad.

Pe măsură ce Gurgeh joacă împotriva a diverşi oponenţi, în jocuri de importanţă crescîndă, drona care îl însoţeşte, Flere-Imsaho, dezvăluie din ce în ce mai mult despre societatea azadă pe de o parte şi despre planurile Circumstanţelor Speciale în legătură cu ea pe de altă parte.

La finalul cărţii, nimic nu mai este chiar cum păruse. Nava Culturii care îl transportase pe Gurgeh, presupus demilitarizată, se dovedeşte a fi fost înarmată. Ambasadorul desfrînat al Culturii se dovedeşte a fi fost un mercenar CS. Flere-Imsaho se dovedete a fi nu o dronă-bibliotecară, ci una de la Circumstanţe Speciale, dotată cu armă laser în raze X şi cu cîmpuri de forţă protectoare. Pînă şi vocea naratorială se dovedeşte a-i aparţine.

Jocul Azad final de asemenea aduce dezvăluiri în ceea ce îi priveşte pe antagonist şi pe protagonist.Pe parcursul ascensiunii sale meteorice, Gurgeh înfruntă un număr de ameninţări. Şantaj, mutilare, mită şi tentative de asasinat sînt folosite pentru a-l determina fie să abandoneze, fie să accepte înfrîngerea în joc. Această abordare brutală, tipică pentru societatea azadă, culminează cu stilul de joc al împăratului Nicosar. Este nemilos, nu atît îşi înfrînge oponenţii în joc cît îi zdrobeşte, iar cînd îşi dă seama că e pe cale să piardă în faţa lui Gurgeh, trece la violenţă fizică.

Această opţiune este încurajată de faptul că societatea azadă are trei sexe. Masculii sînt folosiţi ca soldaţi sau servitori. Femeile sînt oropsite, aproape ca nişte sclave. Apecşii concentrează toată puterea în societate, cu un monopol de facto asupra educaţiei superioare, economiei, administraţiei, politicii, sistemului juridic şi a celui militar. Cînd se află în faţa unui adversar de sex masculin, apexul Nicosar se simte liber să îl dispreţuiască şi chiar să încalce regulile jocului, trecînd de la competiţia intelectuală la agresiunea fizică.
Protagonistul, pe de altă parte, se dovedeşte a fi atît de adaptabil încît aproape îşi uită identitatea. La un moment crucial al intrigii, drona Flere-Imsaho în mod deliberat îl determină să folosească limba marain a Culturii, să vadă mesaje de la prietenii de acasă, să discute cîteva chestiuni ştiinţifice pentru a-l ajuta să îşi amintească faptul că reprezintă Cultura.

În mod ironic, totuşi, odată ce jocul Azad a fost discreditat şi imperiul s-a destrămat, Cultura nu intervine pentru a prelua controlul. Cititorul nu poate să nu se întrebe care este de preferat: ierarhia rigidă bazată pe metode totalitare dinainte de vizita lui Gurgeh sau anarhia fără speranţă şi declinul tehnologic de după plecarea lui?

Dar, după cum am început să suspectez, cărţile din seria Culturii de Iain M. Banks nu oferă răspunsuri uşoare.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm . Lectură plăcută!)
Posted by Picasa

'Ţesătura de vise' (din volumul 'An/Organic')

Într-o noapte, Mao Zedong adormi şi se visă păianjen. Avea opt picioare păroase şi subţiri, ochi simpli situaţi în poziţii curioase, mandibule mustind de otravă şi un corp mic. Peisajul în care se afla era plin de fire de iarbă enorme, de frunze pe care s-ar fi putut plimba în voie o zi întreagă, de copaci mai înalţi decît Everestul. Din noua perspectivă, China căpătase dimensiuni cosmice.

Era singur-singurel, şi în formă de păianjen cum ar fi putut conduce naţiunea chineză pe calea construirii socialismului? Gîndul cã nu mai avea rolul de conducãtor pentru obţinerea cãruia se străduise atît amar de vreme îl chinui un timp, dar încet-încet lui Mao i se fãcu foame, şi lãsã regretele pentru mai tîrziu.

Din firele lipicioase care-i ieşeau din corp ţesu o plasã pe cît de bine putea. Întinse o ramã de fire printre tulpinile buruienilor, apoi fire radiale şi altele în spiralã printre ele. Cînd ajunse în centru, plasa i se pãru nepotrivitã. Ochiurile erau prea mari, iar musculiţele şi ţînţarii treceau cu uşurinţã printre ele fãrã sã se agaţe. Porni sã ţeasã ochiuri noi, pe o spiralã mai strînsã, şi între timp mîncã firele vechi. Aveau un gust oribil, iar foamea nu i-o potolirã cu nici un chip, dar asta nu fãcu decît sã-i întãreascã hotãrîrea de a face o plasã mai bunã.

Nu mai avea mult pînã la terminarea noii plase cînd vibraţii din fire îl anunţarã cã prinsese prima pradã. Era o muscã albastrã ale cãrei eforturi disperate rupseserã cîteva dintre ochiurile ţesute cu atîta migalã. Însã toatã agitaţia muştei nu fãcuse altceva decît s-o atingă mai mult cu firele lipicioase ale plasei. Mao se apropie cu precauţie, aruncã noi fire peste muscã, şi abia dupã ce o imobilizã complet tãbãrî pe ea, o apucã în mandibule, îi injectã otravã paralizantã şi se apucã sã-i sugã carnea din învelişul chitinos. Musca bîzîi o vreme, din ce în ce mai slab, apoi muri. Cînd Mao se opri din supt, umflat şi sãtul, din muscã nu mai rãmãsese decît o carcasã uscatã.

Un pãianjen oarecare s-ar fi mulţumit sã aibã o plasã, şi poate, într-o zi cînd ar fi fost norocos şi prevãzãtor, i-ar fi dus ofrandã un gîndac mort unei femele, ca sã se poatã acupla rapid cu ea în timp ce mînca gîndacul. Dar Mao nu avea minte de pãianjen, nu se gîndea numai la mîncare şi împerechere, şi ştia cã menirea lui pe lume este sã prefacã întreaga Chinã. Aşa încît porni sã ţeasã o plasã nouã, apoi încã una. Fiecare era mai bine fãcutã, mai ingenios aşezatã, iar gãrgãriţele, muştele şi ţînţarii se prindeau în ele cu zecile. Mao se hrãni pe sãturate, zi de zi, şi curînd ajunse sã se lupte cu alţi pãianjeni şi sã-i biruie. Erau proşti, le lipsea conştiinţa luptei de clasã şi habar n-aveau de rãzboiul de gherilã sau despre metodele de ambuscadã.

Umplu cu plasele lui întregul luminiş, apoi pãdurea. Alţi pãianjeni, vãzînd cã nu era chip sã-l biruie, luarã obiceiul sã-i dea tribut de insecte paralizate ca sã-i lase în viaţã. Vãzuserã cã pãţeau aceia care se ridicau împotriva lui Mao.

Cu timpul, nou-venitul nu se mai mulţumi sã primeascã bir, ci îşi trimise supuşii la lucru, sã-i întreţinã plasele vechi şi sã ţeasã altele noi dupã planurile sale. Astfel, prin munca pãianjenilor aliaţi, plasele se întinserã din buruianã în buruianã, din tufã în tufã, din creangã în creangã, cuprinzînd azi un cîmp, mîine o pãdure, şi întinzîndu-se încet prin tot ţinutul.

Mao îşi organizã supuşii, îi trimise la luptã împotriva altor pãianjeni, apoi îi conduse în lupte aprige contra cuiburilor de viespi, muşuroaielor de furnici şi roiurilor de albine. Furnicile aveau experienţa rãzboaielor, şi albinele se pricepeau grozav sã înţepe, dar Mao ştia foarte bine cum sã pregãteascã bãtãliile, cum sã înconjoare stupul sau muşuroiul cu plase rînduri-rînduri, cum sã taie aprovizionarea asediatelor şi cum sã le împuţineze trupele prin încãierãri repetate. Printre artopode se duse vestea, şi din ţinuturile învecinate începurã sã soseascã pãianjeni dornici sã intre în slujba conducãtorului. Iar Mao îi folosi cu succes şi ajunse sã le invadeze teritoriile de baştinã.

De-acum ţesea planuri, mai degrabã decît plase, iar stãpînirea lui se întindea cale de cîteva zeci de kilometri jur-împrejurul luminişului de unde pornise. Era un regat de fire lipicioase, întinse printre plante, vibrînd uşurel cînd bãtea vîntul. Un imperiu tãcut, netulburat de bîzîit de insectã, pentru cã supuşii sãi le exterminaserã şi pe cele zburãtoare, şi pe cele care se tîrau. Pãianjenii întreţineau plasele, trimiteau mesaje rapide de-a lungul firelor, pãzeau cuiburile cu pui şi-i îndeplineau ordinele conducãtorului.

Ajunsese acum sã stãpîneascã mai mult decît regina unui stup, dar mintea lui Mao nu era îngustã, ca a unei insecte. Mao avea o viziune mãreaţã. Ştia cã niciodatã nu ar fi putut sã ia în stãpînire întreaga Chinã, nu în chip de pãianjen, pentru cã mare parte din ţinuturile chineze erau prea aride, prea lipsite de umezeala care le pria supuşilor sãi şi de insectele cu care se hrãneau aceştia. Deasupra fluviilor şi canalelor nu ar fi putut nicicînd sã-şi întindã ţesãtura de plase, iar pe vîrfurile munţilor, ori prin îndepãrtatul Tibet, pãianjenii pe care-i conducea ar fi pierit de frig şi din lipsã de aer. Dar pretutindeni unde condiţiile erau prielnice, Mao dorea sa-şi întindã stãpînirea, sã-şi îndemne supuşii sã ţeasã rînduri peste rînduri de plase şi sã înfrîngã insectele.

Curînd, grupuri de furnici şi de albine cãzurã în robie, iar Mao le puse la lucru. Furnicile începurã sã lucreze pãmîntul, cãrîndu-l grãunte cu grãunte. Albinele aduserã seminţe în pãmîntul cel nou. Buruieni şi arbuşti prinserã rãdãcini, iar pãianjenii lui Mao ţesurã plase prin locuri care pe vremuri fuseserã sterpe. Era un efort colosal, dar la el participau miliarde şi miliarde de artropode şi insectele pe care le subjugaserã.

Iar Mao, mai degrabã decît sã ţeasã plase, ca în prima zi, cãlãtorea prin ţinuturile sale, cãlare pe libelule, înfruptîndu-se din ofrandele suculente pe care i le aduceau ceilalţi pãianjeni. Inspecta din cînd în cînd hãţişul de fire, punînd cîteodatã sã fie pedepsiţi cei care deveniserã delãsãtori. Şi într-o zi, pe cînd inspecta o ţesãturã deasã dintr-un vechi templu taoist, gãsi un fluture lipit pe fire, o arãtare cu aripi uriaşe, pline de solzi care de care mai coloraţi, ca o revãrsare de lacrimi cãzute din curcubeu. De cînd cutreiera pãdurile, Mao nu vãzuse niciodatã un fluture atît de frumos, necum sã fi prins şi sã fi mîncat vreunul.

Le fãcu semn celorlalţi pãianjeni sã stea deoparte, apoi începu metodic sã-l cuprindã în fire lipicioase şi sã-l imobilizeze. Fluturele bãtu slab din aripi de cîteva ori, dar nu se luptã cu adevãrat ca sã scape. Cînd Mao fu mulţumit de legãturi, se cãţãrã pe trupul fluturelui şi muşcã din el cu mandibulele mustind de otravã.

- Sînt Chuang Tzu, zise acesta cu glas omenesc.

Mao fu uimit peste mãsurã, cãci era prima datã dupã atît timp petrecut printre artropode şi insecte cînd cineva îi vorbea în chinezã.

- Mã visez fluture, continuã prizonierul cu voce sfîrşitã. Ar trebui sã mã trezesc şi sã pun întrebãri filozofice care sã-i uimeascã şi sã-i încînte pe oameni mii de ani de acum încolo. Dar nu ştiu dacã am sã mã mai trezesc, nu ştiu cine o sã punã întrebãrile acelea uimitoare în locul meu... Cine eşti?.. Ce cauţi în visul meu?... De ce-mi ucizi visul?...

(Volumul 'An/Organic' este acum disponibil cu preţ redus la adresa:http://www.amaltea.ro/carte_99_AN_ORGANIC.html. Lectură plăcută! )
Posted by Picasa

'Neuropanzer' (din volumul 'An/Organic')

Era zăpuşeală în noaptea cînd s-a petrecut toată treaba. Televizorul dat pe un canal fără emisie avea culoarea cerului de deasupra portului. Am pus puşca în sacoşa Adidas, am calat-o cu şase perechi de şosete pe care urma să le duc la spălătorie, mi-am îmbrăcat costumul negru din arahnofibră matlasat cu gel antiglonţ şi m-am urcat în panzerul urît, numai blindaje unghiulare şi culee pe care se vedeau din loc în loc abţibilduri discrete de genul: "Eu l-am împuşcat pe Kennedy" sau "Oamenii ie dă trei feluri: ăia care ştie să numere şi ăia care habar nare." Sînt şi mijloace mai puţin impresionante ca să ieşi în lume în ziua de azi, dar eu unul n-am chef să mă culeagă nimeni de pe trotuare în bucăţi uşor de cărat. Nu mai des decît face bine la sănătate, în orice caz.

Un jack inteligent ţîşni din bordul panzerului şi mi se înfipse în tîmpla dreaptă. Dintr-o dată, în minte începu să mi se despăturească o tablă de şah 3D, infinită şi perfect transparentă, halucinaţie consensuală de o nesfîrşită complexitate în care reprezentarea geometrică a unor blocuri de date se mişca de-a lungul unor traiectorii prestabilite. Am înţeles că venise vremea ca IA-ul panzerului să mai înveţe şi alte jocuri în afară de Tetris.

Pilotarea monstrului de oţel şi ceramică nu fusese niciodată o treabă uşoară, dar pentru a îndeplini ceea ce-mi propusesem îmi trebuia oricum o doză nebunească de curaj. Problema fundamentală, pe care nici o minte bazată pe carbon sau siliciu nu reuşise încă s-o rezolve sau s-o ocolească într-un mod elegant, era să conving inteligenţa artificială care constituia creierul de cristal conştient al blindatului că nouăzeci pe oră însemnau kilometri, nu pietoni. De fiecare dată cînd mă avîntam în haosul de decadenţă urbană ce constituia realitatea mea cotidiană, urmăream neputincios cum IA-ul, mai turbat decît un cîine care n-a fost vaccinat la timp, zdrobea totul în cale, făcînd să urle turbinele panzerului şi să curgă lichide mai mult sau mai puţin corporale.

Cred că-i plăcea.

Pietonii, la rîndul lor, se simţeau liberi să-mi trimită tot felul de drăgălăşenii gen copoitroznitori din hexogen şi TNT lamelar, pe care de obicei nu-i vedeam venind prin traseul semănat de gropi şi mormane de moloz care în mileniul anterior se numise reţea de autostrăzi. Mă mai împrăştiam în toate părţile, n-aveam de ales. Veneau băieţi tăcuţi, cu pardesie negre şi ochelari reflectorizanţi, mai palizi decît Keanu Reeves, şi, cu mături şi făraşe antiseptice, îmi adunau în pungi de plastic organele risipite. Uneori căutau minute în şir cîte un ochi sau un testicul răzleţit, dar mie nu-mi păsa la ora aia. Doar erau plătiţi să-şi facă treaba.

Altul s-ar fi trezit poate cu piese lipsă în inventar. Dar pentru că aveam un agent bun, aveam un contract bun. Pentru că aveam un contract bun, cam într-o oră ajungeam într-o clinică a pieţei negre şi mă făceau ca nou, sau chiar mă upgradau pînă-ntr-acolo că reuşeam să-mi amintesc episodul de săptămîna trecută al telenovelei preferate a nevesti-mi fără să fac apel la extensia de memorie a jokerului pe care-l am implantat în mastoidă.

Undeva departe, în mintea mea, cînta o chitară din răşini şi mase plastice reciclate, pentru că chitări din oţel nu se mai fabricaseră de vreo jumătate de secol cel puţin. Şi deplasările cu blindatul pe pernă de aer continuau, semn că undeva pe lume era un colţişor liber de cer, acolo unde mai lipsea jet-ul meu personal ca să fie acoperit şi ultimul culoar posibil de zbor.

Dar în noaptea aceea, sub arcurile de neon stins ale domurilor geodezice, am simţit că misiunea pe care-o aveam de îndeplinit avea să fie puţin prea grea chiar şi pentru sistemul meu nervos superpotenţat şi hiperprotezat. Aşa că mai întîi m-am afundat în cartierul rău-famat pentru a recruta mercenari. Poate că pentru a intra într-un cartier rău-famat alţii ar fi avut nevoie de trasee speciale, optimizate de către IA-ul de bord cu ajutorul sistemului de poziţionare globală al lumii interlope pus la dispoziţie de Yakuza prin intermediul unui comsat camerunez. Mie însă mi-a fost de-ajuns să fac dreapta la întîmplare de pe fosta autostradă. Problema începuse cu mult timp în urmă să fie mai degrabă găsirea cartierelor cu o rată a criminalităţii mai mică decît lanţul Himalaya.

Clubul de noapte unde-am intrat avea un şir de două mese pe o parte şi o vitrină antiglonţ pe partea cealaltă. Vitrina fusese întărită cu plasă metalică, apoi cu gratii, cu saci din Kevlar plini cu nisip şi în cele din urmă cu cîteva foi de blindaj ceramic frumos garnisite cu inscripţii. Prin sandvişul ăsta de paranoia urbană nu intra nici urmă de lumină, dar asta nu deranja cu nimic clientela localului, compusă din doi tipi, un orb cu arahnoghidul său Sony şi un protezat ai cărui ochi Zeiss-Ikkon erau comutaţi permanent pe spectrul infraroşu. Mă îndoiesc că tipii ăştia vorbeau vreodată cu cineva, inclusiv cu ei înşişi sau - în cazul orbului - cu arahnoghidul.

La uşă erau de pază Surorile Cîinelui Electromagnetic. Erau amante de ani de zile şi făceau prăpăd cînd se lăsa cu caft în local sau pe stradă, adică aproximativ din sfert în sfert de oră. N-am aflat niciodată care dintre ele fusese iniţial cîine.

Undeva dincolo de ele, pe ceea ce din lipsa unui termen mai adecvat se numea în continuare stradă, se intersectau din cînd în cînd curiere sexy pe bicicletă cu alte curiere sexy pe skateboarduri. De ce era nevoie de atîtea curiere după ce lumea căpătase acces la telegraf, telefon, telefax, telemobil, comsaţi, reţele şi criptare imposibil de spart pînă la moartea termică a universului mi-era greu să înţeleg. Dar la urma urmei trebuie şi fetele-astea minore să apară undeva, că doar n-or să stea acasă şi să-şi troznească degetele de plictiseală cînd alături de ele se întîmplă atîtea lucruri interesante.

Aveam obiceiul să pictez cîte o bicicletă minusculă pe panzer de cîte ori IA-ul scurta chinurile unei curiere, dar în cele din urmă am renunţat cînd n-am mai avut loc pe caroserie.

- Văd că te cam plictiseşti, gagiule, zise o voce joasă, senzuală şi uşor tabagică de undeva dindărătul umărului meu stîng. N-ai vrea nişte bază liberă lux-antîia?

- Adică nişte cocaină amestecată cu compuşi volatili pe care s-o fumez din pipă?

- Mda, de fapt asta vroiam să zic. Într-o zi cred c-o să stau niţel de vorbă între patru ochi cu traducătorul.

Era o tînără slăbuţă, îmbrăcată cu un maieu din plasă şi cu blugi din piele pe care se întindeau dungi neregulate de culoarea sîngelui închegat. Pe urmă mi-am dat seama că era chiar sînge.

- De unde-i tot borşul ăsta? am întrebat-o, făcînd semn cale de un milimetru cu bărbia către blugii cu pricina.

- M-am tăiat cînd m-am bărbierit, şefule.

Avea tupeu cît încape, tipa. Normal c-am angajat-o.

- Am de făcut un transport, i-am zis. S-ar putea să iasă cu necazuri. Dacă scăpăm neşifonaţi, ai un comision de cinci la sută din valoarea lui la livrare.

Ochelarii de soare reflectorizanţi ai fetei aveau două imagini impasibile de-ale mele prinse în băltoacele rotunde de mercur ale lentilelor. Un minut sau două nici nu se clintiră, apoi se ridicară încet cînd fata termină de verificat velcro-ul care-i ţinea închisă încălţămintea. Ochelarii-oglindă îi purta numai pe creştetul capului, ca să nu-i rămînă urme inestetice pe şaua nasului.

- Trei miliarde avans, zise ea.

Mi-am tras un meniu virtual în cîmpul vizual şi-am verificat starea contului curent.

- Două. Ştiu precis că atît îţi trebuie ca să plăteşti chiria şi curentul.

- Trei, repetă ea cu o uşoară urmă de ameninţare în glas. Ca să-mi pot plăti consumaţia aici şi să-mi rămînă şi de-o pîine.

În bar se lăsase un moment de tăcere tensionată, poate şi pentru că Surorile Cîinelui Electromagnetic îi scoseseră în şuturi nu numai pe cei doi clienţi permanenţi, dar şi pe barman, totul din cauza unei încăierări la care nici unul dintre ei nu luase de fapt parte.

- Îmi place cum te tîrgui. Ia două miliarde avans, şi-ţi plătesc eu consumaţia.

Mîna fetei zvîcni, iar arătătorul ei mi se opri sub urechea stîngă. Am simţit oţel rece deasupra carotidei. Rece şi nu mai gros de un micron.

- Şi mie-mi place cum te tîrgui, dar dacă nu-mi dai cît cer pe cuvînt că nu mă mişc din barul ăsta pînă la sfîrşitul povestirii.

I-am dat, ce era să fac...

Am ieşit din bar, urmăriţi de privirile suspicioase ale Surorilor Cîinelui Electromagnetic, şi i-am făcut semn fetei să urce în panzer. Alături, pe trotuar, un puştan cu o expresie foarte preocupată îşi băga încet pe gît o pană galbenă.

- Ce faci, puştiule, te-ai apucat să te droghezi cu Vurt de la vîrsta asta? l-am întrebat în timp ce urcam pe turelă.

- Nu, moşule, replică el icnind. Am o indigestie şi-ncerc să dau o vulpe.

Mai icni de două ori, apoi un jet de vomă îi ţîşni din gură, mînjindu-mi panzerul. Am închis trapa turelei, înjurîndu-l pe nesimţit de toate neamurile şi rudele colaterale, apoi mi-am conectat interfaţa neurală la inteligenţa artificială a blindatului.

- Cum ziceai că te cheamă? am întrebat-o pe fată înainte de a-mi cufunda senzoriumul în infernul fractal al interfeţei virtuale.

- Sînt destui care-mi zic căţea, dar n-apucă să pronunţe cuvîntul decît o singură dată, după care le-arăt că pe unde iese vorba iese şi sufletul. În rest, unii-mi zic Sarah, alţii Molly. Cred că Sally e cel mai bine.

- OK, Sally. Hai să luăm transportul ăla odată.

IA-ul panzerului calculă un traseu optim care în trecere demolă cîţiva pereţi şi întrerupse o slujbă religioasă, două partide de amor şi trei cine în familie. Cel mai rău mi-a părut de urmele de şenile pe care le-am lăsat pe covorul persan din sufrageria unui ochelarist care scria ceva la un calculator străvechi. Tipul era atît de cocoşat peste tastatură şi absorbit de ceea ce scria încît nici n-a observat cînd am trecut cu panzerul pe-acolo. Bănuiesc că după aceea a răcit de la curentul care trecea prin pereţii proaspăt dărîmaţi de blindajele ceramice ale tancului.

În cele din urmă am ajuns la Piaţa Neagră, care se numea aşa din cauză că toţi pereţii, tavanul, podeaua şi tarabele erau acoperite cu nenumărate straturi de vopsea albă. M-am dus în linie dreaptă pînă la furnizor, fără să mă deranjez să mai cobor din blindat, motiv pentru care topografia pieţei se schimbă considerabil. Botul urît al panzerului se opri la doi milimetri de tarabă, permiţîndu-i afaceristului să citească pe îndelete o inscripţie cu corp de literă 6: DACĂ EŞTI DESTUL DE APROAPE CA SĂ VEZI CHESTIA ASTA, E DEJA PREA TÎRZIU.

- Ai adus marfa? am întrebat voios imediat cum am scos capul din turelă.

Gherasim Pavlovici Şuşkin mă privi cu un aer dezaprobator.

- Am adus-o, dar dacă zbieri aşa în gura mare o să ne trezim cît ai zice peşte cu Yakuza, Triadele şi Cosa Nostra peste noi.

- Şi mafia rusă? întrebă Sally, cu aerul că vroia să contribuie şi ea cu ceva constructiv la discuţie.

- Mafia rusă livrează marfa, o lămuri scurt Gherasim Pavlovici.

Înainte să mă pot dezmetici, Şuşkin puse sacul cu marfă pe tarabă.Trebuie să recunosc că rusul ori era niţel nebun, ori avea tupeu cît încape.

- Ai acolo cinci kile, zise el cu un accent prin care se-auzeau şuierînd viscole siberiene. Şase sute de miliarde.

Sally deschise sacul şi aruncă o privire circumspectă înăuntru.

- Minţi ca un porc. Sînt 4, 99863614 kilograme.

- Plătiţi sau plecaţi, zise Şuşkin cu un aer sumbru. Privirea lui albastră evoca brusc geruri circumpolare.

Cu o mişcare suficient de rapidă ca să provoace un bang sonic, mîna lui Sally coborî de-a lungul jachetei din piele a lui Gherasim Pavlovici şi reteză un rever fără să-i clintească măcar un grăunte din mătreaţa care-i orna din abundenţă umerii rusului.

- Ai tupeul să ne furi din încărcătură şi tot tu faci figuri? mîrîi ea pe un ton atît de bogat în subsonice încît am simţit cum mi se zbîrlea părul de pe ceafă.

Şuşkin privi reverul retezat cu ceea ce probabil spera să pară doar un interes politicos în tehnicile deconstrucţiei şi colajului.

- O căutaţi cu lumînarea, spuse el fără prea mare convingere. Cîntarul cibernetic e cu cipuri coreene retroproiectate după Seiun-uri de-acum şase luni. Nu mai faceţi mofturi, că ştiţi cum e cu cipurile clonate, mai dau erori.

Din gura lui Sally ţîşni un şarpe cibernetic al cărui cap se opri la un centimetru de ochiul stîng al lui Gherasim Pavlovici. Limba de laser sîngeriu a şarpelui, mai fină decît un fir de păianjen, îi caligrafie rusului pe cornee cu blîndeţe: VEZI CĂ AZI ŞEFA E-N TOANE PROASTE. EU ÎN LOCUL TĂU AŞ FI FOARTE ATENT.

Şuşkin se înmuie şi ne făcu o reducere de preţ. Norocul lui că nu era analfabet, altfel nu vreau să mă gîndesc ce s-ar fi întîmplat. Am plătit, apoi am luat sacul cu marfa şi-am urcat în panzer. De pe o arcologie din apropiere ne urmăreau nişte ciudaţi în costume mimetice, cu digicamere şi microfoane parabolice.

- Mare minune dacă ajungi acasă cu marfa fără să ne intercepteze careva pe drum, şefule, zise Sally urmărindu-mi privirea.

Ştiam că viitorul foarte apropiat nu ne rezerva nimic bun, dar n-am vrut să-i stric surpriza lui Sally. Am pornit spre casă, cu motoarele urlînd ca ultimul dinozaur suferind de nevralgie dentară. Spre noi, din vreo şase locuri diferite, veneau undele-spion ale unor sisteme de detecţie atît de băgăcioase pe cît le putea face cea mai recentă tehnologie furată discret din laboratoarele de cercetare ale zaibatsu-urilor. Vopseaua antiradar le sorbi ca un elefant deshidratat şi mahmur după beţie.

- Ţin-te bine, Sally, că e de rău!

Am tras o cotitură bruscă, o curbă atît de strînsă că ne zgîlţîi toate oasele din încheieturi, poate şi pentru că apucasem pe o rută unde nu era stradă. Pe urmele noastre ţîşniră ca din pămînt cîteva elicoptere care, dacă era să dau crezare rapoartelor oficiale, stăteau bine-mersi la o bază aeriană din Filipine. Am trimis o rachetă ce se împrăştie în fragmente incandescente, emiţînd fiecare mesaje radio cu starea vremii şi remixuri de pe asteroidul Frank Zappa. Un timp, elicopterele s-au vînat unele pe altele prin ceaţa de paraziţi care le bulversa sistemele de teledetecţie, contribuind cu grindini de schije şi jerbe de scîntei la înviorarea meteorlogiei locale. În cele din urmă, însă, cele două aparate rămase în aer se puseră din nou pe urmele mele. Cîteva rachete aer-sol îşi greşiră ţinta cu puţin, parte din cauza manevrelor disperate pe care le făceam, parte din cauză că IA-ul panzerului reuşise să intre în sistemul de operare de la bordul elicopterelor şi să-l viruseze. Manevra îi reuşi atît de bine încît elicopterele trebuiră să se dea bătute şi să aterizeze forţat pe terasa unui bloc abandonat din apropiere, unde hoarde de vandali urbani le năpădiră şi ciopîrţiră într-un timp record.

Imediat după aceea se puse pe o furtună groaznică. Noroc că ajunsesem aproape de casă. Cînd am coborît, cîţiva tipi cu căşti, vizoare şi mănuşi se uitau la norii întunecoşi din care se revărsau pînze furioase de ploaie.

- Aţi făcut modele matematice ale furtunii şi-acum pilotaţi de la distanţă planoare care vă transmit date din ochiul ciclonului? am întrebat, mai mult din politeţe.

- Da' di undi. Ni-o luat viitura Moldovii cu tot cu motoşicleti, şî pi dînsa, şî pi dînsul, şî pi mini. N-am mai vazut viiturî ca aşeea, maiculiţî Doamni!

Am plătit-o pe Sally şi i-am dat liber, apoi am intrat în casă. După ce am încuiat uşile blindate şi-am activat sistemele de securitate ale casei, am coborît una cîte una treptele care duceau la subsol, purtînd pe braţe sacul cu încărcătura preţioasă pe care încercaseră să mi-o smulgă mercenarii crimei organizate internaţionale. În cele din urmă am intrat în sala de la subsol, unde soţia mea tocmai trimisese o prelungire ascuţită şi tăioasă din aliaj polimorf prin orbita dreaptă a instructorului de arte marţiale, ţintuindu-l de perete. Probabil că aveam să-mi petrec timpul pînă dimineaţă clonîndu-i unul nou într-o cuvă.

Mă privi cu un aer întrebător, uşor ofensat, şi ridică un milimetru o sprînceană perfect pensată şi creionată.

- Iartă-mă că te deranjez, dragă, am îngăimat drept răspuns la întrebarea ei nerostită, lăsînd sacul undeva într-un colţ şi căutînd să dispar cît mai repede de-acolo. Am trecut doar să-ţi zic că am luat cartofi.

N-am mai văzut-o niciodată pe Sally decît în emisiunile federale cu persoane date în urmărire generală.

(Volumul 'An/Organic' este acum disponibil cu preţ redus la adresa:http://www.amaltea.ro/carte_99_AN_ORGANIC.html. Lectură plăcută! )
Posted by Picasa