J. G. Ballard - "The Drowned World" (1962)

Spre deosebire de The Wind from Nowhere, care era plasat în ceea ce publicul de atunci percepea ca fiind „prezentul”, următorul roman al lui J.G. Ballard, The Drowned World („Lumea înecată”), este plasat în viitorul apropiat, la aproximativ şaptezeci de ani de la data publicării. Din cauza activităţii solare intense, calotele polare s-au topit, regiunile de coastă din întreaga lume au fost inundate, iar vegetaţia se reîntoarce la forme străvechi din triasic.

(Ştiu, ştiu… Patruzeci şi cinci dintre acei şaptezeci de ani s-au scurs deja, încălzirea globală este destul de reală, iar calotele polare chiar se topesc.)

Ca urmare, majoritatea supravieţuitorilor s-au retras în locuri precum Islanda, iar zone cîndva temperate cum ar fi Europa sau Insulele Britanice sînt acum lagune tropicale locuite de iguane, aligatori, păsări exotice şi de cîte o echipă de jefuitori.

Un biolog, Robert Kerans, se află într-o asemena zonă de lagune cu o echipă de militari. Treptat, îşi dă seama că nu numai vegetaţia se întoarce la o versiune din timpuri profunde, ci şi psihicul omenesc. În consecinţă, atunci cînd colonelul Riggs decide să se retragă, Kerans, iubita lui Beatrice Dahl şi psihologul Alan Bodkin preferă să rămînă în urmă.

Curînd, pe lîngă izolare, reîntoarcere psihică în timpul profund şi o posibilă criză de hrană şi de combustibil, ei se confruntă cu o altă problemă. Zona lor de lagune este invadată de o echipă de jefuitori condusă de un bărbat pe nume Strangman. Nu după mult timp, el încearcă să o seducă pe Beatrice şi joacă un joc de falsă camaraderie şi intimidare subtilă cu Kerans.

După cîteva reprize de scufundări, Strangman şi jefuitorii lui înalţă un baraj şi evacuează apa din lagună, dezvăluind Piaţa Leicester din Londra. Tentativa lui Bodkin de a arunca în aer barajul se sfîrşeşte cu uciderea lui. După mai mult tratament violent, evadare şi urmăriri, Kerans şi Beatrice aproape că sînt ucişi la rîndul lor, dar colonelul Riggs şi oamenii lui apar la timp ca să-i salveze.

Cînd află că Strangman probabil va primi o medalie pentru acţiunile sale, Kerans însuşi aruncă în aer barajul, scapă cu greu de urmărire şi se îndreaptă spre sud către jungle infernal de fierbinţi. Deşi este rănit, ultimul său mesaj, scrijelit pe un perete, este destul de optimist.

Ceea ce se remarcă pe parcursul romanului acesta este că e mai „ballardian” decît cel precedent. Spre exemplu, în loc să folosească omniscienţa selectivă multiplă pentru a trece de la un personaj la altul, aşa cum a făcut în „Vîntul de nicăieri”, Ballard utilizează aici omniscienţa selectivă pentru a se concentra asupra unui singur personaj, Robert Kerans.

Destul de tipic, Kerans este un bărbat alb educat, de vîrstă medie, introvertit, implicat în stadiile finale ale unei relaţii cu o femeie puternică, afirmată, independentă. Preferă să locuiască singur, contactele lui cu alţi oameni sînt mai degrabă sporadice şi este predispus să viseze cu ochii deschişi.

Într-un episod deosebit de memorabil din capitolul al IX-lea, „Bazinul lui Thanatos,” Kerans se oferă voluntar să îmbrace un costum de scafandru greu şi să viziteze un planetariu scufundat, savurează jocul subacvatic al luminii şi vegetaţiei pe domul din sticlă al planetariului şi aproape că se îneacă. Chestiuni practice referitoare la supravieţuire şi confort devin secundare faţă de motive obscure ce apar din explorarea de către Kerans a psihicului din timpuri profunde.

Din acest punct de vedere, finalul romanului este de asemenea ballardian, dat fiind că nu există nici o promisiune de ansamblu a unei întoarceri la normalitate sau a unei remedieri a catastrofei, iar protagonistul alege să lase în urmă rămăşiţele civilizaţiei umane şi să se îndrepte spre sud, în junglă. Kerans nici nu este singurul care procedează astfel. Acţiunile lui le reflectă într-o oarecare măsură pe cele ale unui personaj secundar, locotenentul Hardman. În capitolul final, „Paradisurile Soarelui,” Kerans îl întîlneşte pe Hardman din nou, aproape orb şi în pragul inaniţiei, şi, dintr-un sentiment profund de compasiune, protagonistul îl hrăneşte şi-l îngrijeşte cîteva zile.

Dar, într-un mod tipic pentru un roman de Ballard, imediat cum Hardman se simte puţin mai bine, el pleacă din nou pe cont propriu, urmîndu-şi motivele obscure, fără să spună măcar „cu bine”. Iar Kerans, cu ultimele puteri, îşi urmează propria cale cu un sentiment al reînnoirii, gîndindu-se la sine însuşi nu ca la un om în pragul morţii, ci ca la „un al doilea Adam căutînd paradisurile uitate ale Soarelui renăscut.”

Soarele însuşi s-a întors cu vîrf şi îndesat în următorul roman al lui Ballard.

Dar asta e altă poveste.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm . Lectură plăcută!)